Tânguiala irlandezului la ușa barului

(Interculturalitate 22. Fragment din ”Jurnal Irlandez”)

Noel era un personaj cu totul aparte din grupul de noapte al vizitatorilor barului ”Me-me”. El apărea în pragul intrării timid și de fiecare dată parcă ceva îl făcea să se rețină mai mult afară decât înăuntru. Bărbatul era cam de seama mea și lucra ca și mine la un mic hotel. Termina munca pe la miezul nopții și nu avea unde să aștepte autobusul cu care să se poată duce acasă dimineața… (Ei, motiv!”)

”De ce stai, Noel, afară? Intră. E frig…”

”Mă gândesc să nu mai vin așa, spre dimineață la bar, că nu e bine pentru sănătate… Cred că e pentru ultima oară…”

Era omul care încă mai lupta cu el însuși să-și depășească patima pentru alcool.

”Niciodată nu vreau să vin, dar mă trezesc de fiecare dată la această ușă. Am încercat în tot chipul să nu mai vin, dar de fiecare dată picioarele mă aduc aici…”

Erau atât de disperate aceste tânguieli ale lui Noel, încânt într-o seară i-am zis că ce-ar fi să nu-i mai dau drumul să intre.

”Dă-mi voie să intru azi și data viitoare să nu-mi mai permiți să intru…”

Îmi părea rău pentru Noel, deoarece această rugăminte a mai spus-o luni în șir după asta…

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Cotidian la hotelul „R.H.” cu Schillaci, poetul John și alții

(Interculturalitate 21. Fragment din ”Jurnal Irlandez”)

Noaptea hotelul ”RH” încetează să mai fie un simplu hotel. Ușile hotelului sunt deschise până la ora trei dimineața. În caz dacă unii oaspeți rătăcesc undeva prin oraș și vin mai târziu aceștia trebuie să bată în geam pentru ca recepționistul să le deschidă ușa. După închiderea hotelului barul sau clubul de noapte, care se află la subsol, continuă să funcționeze. Vai și amar de capul celor cărora li s-au rezervat camere la primul etaj.

De multe ori muzica din bar îi aducea năuci la recepție pentru a se plânge că nu pot dormi de atâta zgomot, iar eu nu puteam să fac nimic. În barul care se afla chiar la parter, pe la miezul nopții abia se începea petrecerea.

Pentru a ne imagina corect ce se întâmpla, trebuie să punem împreună următoarele detalii: După ora douăsprezece, în barul nostru începea să cânte unul dintre cele mai zgomotoase grupuri rock – Ciocolata Albastră. Ei aveau concert de obicei miercurea și ținea acesta până la ora trei dimineața. Vocile, percuțiile, chitarele făceau un amalgam de zgomote infernale. Vecinii de la apartamentele de peste drum de hotel deseori chemau poliția, la prezența căreia sunetul era dat mai încet și apoi totul continua ca la început.

În același timp pentru băieții de la securitatea barului, care era și echipa de pază a hotelului începea cea mai animată perioadă – drogații din bar trebuia să fie scoși afară și acest lucru de cele mai multe ori se înfăptuia pe la recepția hotelului. O altă problemă erau și hoții de buzunare din centrul Dublinului. Aceștia, goleau portmoneele de bani și le aruncau în veceu la bărbați sau femei. Permanent la recepție se afla cineva pentru a declara dispariția genții, a telefonului sau a portmoneului.

Nu am să-l uit niciodată pe Joe, un irlandez între două vârste, manager de noapte al barului. Imediat când cineva era prins cu droguri sau cu furatul din genți, acesta ordona pazei să-l aducă pe inculpat la recepție, unde, în capătul dosit al coridorului, unde nu prindea nici o cameră de luat vederi, bătea cât ce putea în vinovatul pentru încălcarea ordinii publice și a regulilor casei. Bătea tare, priceput, fără nici o milă.

Odată l-a bătut pe un băiat că acesta mai își pierduse cunoștința. L-a stropit cu apă, iar l-a bătut, apoi l-a pus pe picioare și l-a dat afară.

In schimb, nu am văzut niciodată ca poliția irlandeză să bată pe cineva. Ulterior aflasem că aceasta era aproape în permanență prezentă în barul nostru fie în uniformă, fie sub acoperire. Se întâmpla ca niște fete cochete, care-și serveau liniștit berea să fie din ”garda”. Într-o noapte, trei astfel de fete, au prins împreună cu paza hotelului o grupă bine organizată de vreo șase hoți de buzunare sosiți special cu acest scop la Dublin la un meci de fotbal internațional. Am rămas realmente uimit să văd cum niște domnișoare suple aduc la recepție niște vlăjgani de două ori mai mari ca ele, cu mâinile la spate.

Dar viața de noapte a Dublinului, care în Temple Bar se centra în mare parte în jurul hotelului și barului nostru, nu era constituită firește doar din bătăi, hoți de buzunare și drogați.

Noaptea la bar venea tineretul. Era un tineret internațional precum internațional mi se părea tot orașul. Ghizii de turiști nocturni organizau vizite la bar unde oaspeții erau întâmpinați cu o Tequila ”din partea casei”.

După ora douăsprezece, când majoritatea barurilor se închideau, viața la barul nostru abia începea. Uneori se întâmpla ca săptămâni în șir să avem la hotel oaspeți fericiți că în jur e atâta zgomot, beție și veselie…

Cel mai mult se bucură de asemenea viață nocturnă oaspeții din Marea Britanie. Ei vin în grupuri mai mici sau mai mari pentru a se petrece. ”Hotelul nostru nu este un loc unde poți să stai cu capul pe pernă și să citești o carte, le ziceam eu oaspeților. Aici aveți privilegiul de a asculta muzica din bar și a vă bucura de ritmurile ei chiar culcați în pat…” Mulți apreciau acest umor negru despre această simbioză bar-hotel. Erau însă și cazuri când oaspeții cereau imediat restituirea banilor și plecau cât mai departe ”de infern”.

Dar chiar și după ora trei, când toată lumea se retrăgea prin camere, pe la case, Barul care avea și o denumire originală – ”Me-me”, devenea primitor de cel puțin două ori pe săptămână pentru ”lumea selectă”, care se aduna în clubul de noapte, la subsol pentru continuarea petrecerii. Această lume nocturnă era constituită din lucrători ai barurilor și hotelurilor din centrul orașului. Ei veneau la ”petrecerea târzie” de la ”Me-me” să-și bea bacșișul – o halbă două de bere – și pentru comunicare. O altă categorie era și o parte boemă – artiști, actori, ziariști, căci așa e la Dublin, orașul în care cândva Joice a vizitat mai toate barurile epocii, iar barul în sine nu este doar un loc unde se servește băutură, ci e și ceea ce irlandezii numesc subtil ”loc pentru socializare”.

Eu eram persoana care întâlnea și petrecea acestă lume acasă, care nu avea alta cale de intrare-ieșire decât recepția hotelului. Astfel l-am cunoscut pe Scalacci, pe John poetul, pe mister Pussy, pe Noel și pe mulți alții. Nu era doar o deschidere de ușă și un salut. Era neapărat o scurtă și subtilă comunicare cu un subiect absolut banal, dar care dădea tonul dispoziției până dimineață.

Astfel aflai că ”Scalacci”, purta numele vestitului fotbalist legendă pentru faptul că în viața sa a fost reporter de sport, vestit și el pentru șocantele istorii despre viața ascunsă a sportului, pe care le aducea publicului prin intermediul diferitelor publicații ale timpului. El ridica capul sus când îl salutam ”Bună seara, domnule Schillaccccci…Cum vă simțiți azi?”, își verifica neapărat nasturii la cămașă și cureaua de la pantaloni ca apoi să rostească elegant, ca pe scenă ”Bună seara, domnule George! Eu sunt într-o formă perfectă. Și dumneata?” ”Eu de asemenea, mă simt bine domnule Scalaccci și vă doresc să aveți o seară frumoasă alături de prietenii dumneavoastră…” ”Mulțumesc, domnule George…”

Schillaci avea un frate care era bolnav acasă și de care doar el putea să aibă grijă. ”Din toată familia am rămas doar noi doi…” se tânguia el. Toți banii îi cheltuia practic pe beție în barurile de zi și de noapte, unde era lăsat să intre. Umbla permanent în aceeași cămașă zoioasă și aceiași pantaloni, încât la insistența mea, el primi odată o pereche de pantaloni, o cămașă și o pereche de pantofi drept cadou din partea casei… Le îmbrăcă pe toate de câteva ori, ca apoi, dintr-un motiv doar de el știut, reveni la hainele sale nespălate și rufoase…

John – poetul era un alt personaj notoriu al barului nostru, caci la Dublin fiecare a doua persoană este neapărat ori scriitor consacrat, ori unul începător. Putea fi remarcat de fiecare chiar după hainele originale pe care le purta. El își făcuse un adevărat cult din haine – o îmbinare originală de culoare și stil de epocă. A fost probabil ultima persoană pe care am văzut-o purtând pantaloni cloșați, înguști la genunchi și jos mai largi. Îl priveam pe John și îi spuneam de fiecare dată că arată extraordinar – cu o șleapcă pe măsură, care semăna și ea mai mult cu o bască, cu o scurteică din același material ca și pantalonii după care se vedea o cămașă florată așa cum prinsesem și eu pe timpurile mele în fosta URSS.

”Omul e stilul” iubea să zică John, de parcă l-ar fi citat pe Eminescu. ”Fără stil lumea devine un conglomerat pestriț de indivizi fără originalitate…”

Într-o dimineață l-am întrebat: ”John când îmi dăruiești și mie o carte cu poeziile tale, căci zice lumea că ești poet…”

”O, da! Eu sunt poet, răspunde John, dar eu nu scriu cărți ci compun poezii și le dăruiesc prietenilor…”

”Atunci dăruiește-mi și mie o poezie, John!”

”Neapărat am să-și dăruisc o poezie”, răspundea John și pleca.

Peste câteva săptămâni, prin decembrie, într-o dimineață când din nori cădeau fulgi de zăpadă care se topeau până a ajunge la pământ, John, mă chemă din hotel în stradă și îmi recită ”Balada Fulgului” în care fulgul prindea suflare ca și omul și tot ca și omul își căuta pe cineva căruia să-i șoptească poemul vieții sale scurte de tot. A fost o dimineață magnifică în care Guinnessul sau poate Jamess-ul își așternu creația poetică peste caldarâmul vechiului oraș.

Timpul se scurgea atât de repede…

Într-o dimineață, văzând cum îmi iar rămas bun de la oaspeți, dorindu-le ”cele bune” (”All the best for you”, ori ”Have a nice day”), așa cum se obișnuiește și pe la noi,John ținu să mă învețe un proverb, o vorbă irlandeză (englezească, de fapt), una de urare de bine spusă la despărțire: ”May the road rise to meet you”. Sună frumos. E ceva mai mult decât un sec ”Drum bun”. În traducere liberă și directă ar veni cam așa – Îți doresc ca drumul să crească pentru a-ți veni bine, ori Las ca drumul să se aștearnă ușor pentru tine…

În altă dimineață, după ce l-am întrebat de unde își procură hainele, îmi ținu o întreagă lecție despre modă. ”Îmi cos hainele la comandă, la un croitor bun pe care îl cunosc de mai multă vreme. E scump, dar îmi place. La Dublin multă lume se îmbracă fără gust, cu haine proaste, fără a respecta o armonie oarecare. Deseori oamenii aruncă o oarecare giacă peste ei, o glugă, doar ca să fie acoperiți. Asta nu-i îmbrăcăminte. Ei doar zic că sunt îmbrăcați…”

John îmi arătă și o salbă prinsă la gât. Era compusă din diferite pietricele, de diferite culori și diferite dimensiuni. Culoarea dominantă însă era un verde închis, nuanțat cu albastru, altele calde până la un verde roșietic. ”Unii zic că e pentru femei, dar mie mi-s dragi…”

Lui John nu-i place când companii vestite de modă fac publicitate falsă, anunțând cooperare cu magazinele accesibile pentru publicul ”mediu”, cum ar H&M. ”Ei vor să facă accesibilă marfa lor pentru oamenii obișnuiți. În realitate, nici pomină de vestimentație, anunțată în magazinele respective din Dublin! I-am întrebat pe niște vânzători de la noi unde sunt modelele noi anunțate, iar ei mi-au spus – Nu sunt la Dublin. Caută în Milan, Paris, Barcelona…”

Dar cel mai neașteptate și surprinzătoare momente au fost când John începea să recite. După ce mă mai întrebă odată despre Moldova și dacă îmi plac versurile, John se transformă pe neașteptate într-un veritabil actor – pasionat, elegant și… deloc fals. Recita un nou poem despre ”acele două cuvinte”, un alt poem de iarnă cu fulgi de zăpadă moi, fulgi unici în țesutul și micul lor univers. Ei sunt ca și oamenii, ca orice altceva pe acest pământ. Daca îi privești la microscop, nu vei găsi nici unul care să fie identic cu altul. Ramurile, liniile, forma sunt foarte și foarte diferite… Poemul era despre el si ea, cei care prind cu privirea dansul efemer al fulgilor, în scurtul lor zbor spre pământ.

Ea-și rezema capul de pieptul lui și șoptea – privește cum vin peste noi fulgi moi, curați, imaculați… Ei ascultau tăcerea infinitului și în liniștea universului din jur se auzea din când în când doar rugămintea ei cu cele două cuvinte magice. În curând zăpada acoperi pământul. Totul deveni curat și cerul plin de stele veni să supravegheze această creație divină în care ea șoptea iar și iar cu buzele uscate, tremurânde melodia acelor două cuvinte… Iubește-mă…

John plecă, iar eu am rămas de atunci cu poemul lui frumos. Irlanda e într-adevăr o țară a artiștilor, poeților și interpreților…

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , | Leave a comment

„Propiska” irlandeză

(Interculturalitate 20. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Pentru a găsi un loc de trai la Dublin, trebuie de depus un efort bun în căutarea apartamentului sau a casei care poate dura câteva săptămâni ori chiar luni. Nimeni nu-ți va oferi un loc de trai dacă nu aduci dovada că muncești și că ești solvabil. Peste tot se cere un depozit pentru o lună înainte. Toate anunțurile sunt făcute pe net iar eu la acea perioadă nu puteam să-mi cumpăr un calculator, deoarece la hostel nu puteai fi sigur pentru lucrurile tale. Știam că în absența noastră camerele pot fi deschise și controlate de către management. Deci nu aveam acces la internet decât dacă mergeam la o cafenea special amenajată pentru acest scop, ceea ce împiedica considerabil o continuitate în căutare.

Am încercat de mai multe ori să mă interesez la moldovenii pe care îi cunoșteam dacă nu au un loc pentru o persoană la gazdă. Odată am fost invitat să văd o cameră într-o casă de pe o stradă dosită de lângă piața de fructe și legume din centru. Iurie, un băiat care lucra de ani buni la o companie pentru amenajarea parcirilor, îmi spuse să vin că se dă o cameră pentru două persoane în casa lor.

M-am prezentat la adresa respectică, la ora prestabilită într-o zi de duminică și mare a fost surprinderea mea să aflu că bărbatul cu cheile de la apartamente este și aici un rus taciturn care se prezentă a fi Mișa. Acesta mă chemă după el la un etaj mai sus ca să văd camera. Scara de metal era în formă de spirală și atât de îngustă, încânt nu încăpeau două persoane alături. La fel de lipsită de spațiu mi se părea și camera prezentată la ultimul etaj. Imediat cum deschideai ușa te trezeai la marginea patului peste care trebuia să treci pentru a pune o haină în dulap. De fapt carmera era puțin mai mare decât mărimea patului și a dulapului iar bucătăria și mai mică. Pentru acest ”lux„, rusul Mișa cerea șase sute de euro pe lună. Desigur că la o mare nevoie putea să fie acceptată pentru un cuplu. Eu însă hotărâi să mai caut și alte variante.

Am adus vorba pe acest subiect cu italianul Andrea.

Italianul mai că explodă de bucurie:

”Degrabă vom avea nevoie de o persoană în apartamentul nostru chiar în centru, la Christchurch! Colegul meu de cameră pleacă și locul în curând va fi liber. Vei locui cu mine într-o cameră cu doă paturi, dacă ești de acord…„

”OK! Andrea, cum să nu? Imediat cum se eliberează locul informează-mă. Eu sunt gata să trec chiar de mâine… La ce preț e o camră pe lună?”

”Camera e șapte sute pe lună. O persoană plătește, respectiv, trei sute cincizeci de euro lunar. Stăpâna casei e o doamnă foarte bună și nu prea vine pe la noi. Apartamentul e curat, luminos și uscat…”

Nu în zadar se spune că o persoană are noroc dacă se află la timpul potrivit în locul potrivit. Exact acest lucru îl pot afirma despre mine. Cunoștința cu Andrea și această atitudine fimiliară dintre noi, un italian și un moldovean, aproape ca și conaționali (de ce nu?), mă scuti de multe căutări și decepțiuni pe care ți le provoacă neapărat căutarea unui loc de trai într-o țară străină.

Era pe la începutul lui Septembrie când am trecut cu traiul în apartamentul de la Christchurch, o regiune din centrul capitalei irlandeze cunoscută și ca atracție turistică datorită bisericii cu același nume construită în secolul XI-lea. Mă bucurasem foarte mult pentru această ofertă deoarece locul părea dominat de o energie pozitivă, iar din apartament se putea auzi bătaia clopotelor bisericii de peste șosea. Apartamentul era într-adevăr cu geamurile spre miază-zi, plin de lumină și aceasta înseamnă foarte mult pentru o climă irlandeză relativ umedă mai tot timpul anului.

Urma să locuiesc într-o cameră cu Andrea, în timp ce a doua cameră era ocupată de un tânăr cuplu brazilian. Cel mai important însă mi se părea faptul că nu trebuia să am nevoie de a folosi nici un fel de transport pentru a merge la muncă, deoarece casa în care locuiam era la o distanță de cinci minute pe jos de hotelul ”RH” la care începusem să muncesc.

Un alt avantaj era și faptul că dimineața, când mă întorceam de la schimbul de noapte, puteam să dorm liniștit, deoarece coabitanții mei erau plecați la muncă, iar când se întorceau, păstrau liniștea pentru ca să pot dormi și seara, înainte de a merge la muncă. A trebuit să treacă un timp oarecare pentru a mă deprinde să dorm câteva ore dimineața când veneam ”acasă” – acesta era primul somn ce dura de la ora opt dimineața și până pe la amiază. După ce mă bucuram câteva ore bune de lumina zilei, reveneam la culcare pe la ora șase până la zece, zece și jumătate seara, ceea ce-mi permitea să să merg la lucru bine odihnit.

Treptat, viața intră într-un ritm stabil.

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

În comunitatea moldo-polonă-irlandeză

(Interculturalitate 19. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Tot mai puțină lume venea la hotel și pe parcursul săptămânii camerele erau mai mult goale. Norocul meu era că tocmai la weekend, când nu lucram noaptea, puteam să iau câteva ore la curățenie, unde le-am cunoscut pe irlandeza Lynda și pe poloneza Silvia… Astfel, în total pe săptămână se adunau șase zile lucrătoare, fapt ce-mi permitea să-mi găsesc o gazdă și să plec de la hotel.

Lynda și Silvia s-au bucurat să aibă un bărbat la curățenie pentru a le ajuta în primul rând la căratul sacilor grei cu lenjerie de pat. Lynda era o femeie veselă, trecută de cincizeci, dar care lucra regulat cinci zile pe săptămână. În scurtele pauze ne povestea despre călătoriile sale pe care le-a întreprins în diferite țări ale lumii. Râdeam și ne veseleam cum puteam în zilele de sâmbătă și duminică. Situațiile comice apăreau de la sine. Lynda ne povesti de exemplu, odată cum îl prinse pe fostul său bărbat ducându-se la o altă femeie. A fost o întreagă istorioară în care ea acționase ca un adevărat detectiv.

”Vă imaginați?! El credea că eu nu mă pricep că are pe alta. Lucra conducător de taxi și zicea că merge noaptea la muncă. Uneori lipsea și ziua, dar venea bărbierit și proaspăt să-și vadă copiii. Eu am angajat-o pe soră mea și pe o prietenă să-l urmărească. Am aflat adresa unde merge și cine era femeia la care mergea. Avea și cu dânsa doi copii. L-am așteptat într-o zi chiar la scara casei când ieșea de la dânsa…”

Istoria Lindei era una comică și tragică în același timp. Ea spera foarte mult să capete dreptul de moștenire a pensiei în caz dacă bărbatul ei moare… și asta ne făcea să râdem mult, căci el ar fi putut firește să trăiască mai mult ca ea. În rest, Lynda era o fire rebelă la vârsta ei, una care iubea să-și cheltuiască banii pe câteva halbe bune de bere pe zi, să-și fumeze țigările care ”se scumpesc pe zi ce trece”, să-și plimbe câinele și să călătorească pe banii oferiți de copiii săi la ziua ei de naștere.

”Dar soră ta, ce face? Tot la un hotel muncește?„ am întrebat-o într-o zi și răspunsul Lindei fu cu totul neașteptat pentru mine și Silvia.

”O-o-o!!! Soră mea este, cum să zic, mai descurcăreață ca mine. Ea asta… (aici Lynda făcu un gest cu mâna), înțelegeți?”

Nu înțeleserăm nimic.

”Cum să vă spun? Ea are cele mai bune haine din lume. Îi plac banii și nu se trudește ca mine… Ea fură din magazine haine din cele mai bune și le vinde.”

”Cum adică fură?„ rămaserăm noi cu gura căscată? ”Ei, ea nu fură fleacuri. Ea este profesionistă. Ea se atinge de cele mai scumpe haine din magazinele de elită din Dublin și din orașele din împrejurimi. În unele magazine vânzătorii o cunosc deja și nu-i mai dau voie să intre…” Lynda povestea despre abilitățile surorii sale atât de firesc, de parcă ar fi vorbit despre anotimpul de afară. În asemenea clipe ne prăpădeam cu toții de râs și buna dispoziție ne ușura ziua de muncă și făcea ca timpul să treacă mai repede.

Ea zicea că și-a petrecut toată viața în centrul Dublinului.

”Când eram copii alergam în urma celor care cântă pe străzi ”Crâșna – Crâșna” încât uitam uneori să mâncăm. Ne plăcea să îi ascultăm și să-i imităm…Mama mea a trăit nouăzeci de ani și a fumat toată viața și a băut Guinness. Ea ne dădea și nouă, copii fiind câte puțin Guinness pentru ”poftă de mâncare.”

O ascultam pe Lynda și mă gândeam cât de asemănătoare au fost copilăriile noastre în unele privințe. Și nouă, în Moldova, părinții ne turnau câte puțin vin ”pentru sânge” ziceau ei. Și noi alergam întreg satul captivați de jocurile noastre preferate sau după căruțele țiganilor care schimbau terfele oamenilor pe ”sâneală” strigând ”La sâneală, sâneală, hai la sâneală…”

Cel mai greu însă îmi venea să o conving pe Lynda și pe managera hotelului că noi, în Moldova și în România nu suntem țigani. Am fost foarte surprins că pentru ele cuvântul Român se asociază cu țigan așa precum un cetățean din fosta URSS se asocia cu ”rus„.

Într-o dimineață de toamnă târzie, pe la opt, fiind la recepție, doamna Helen mă avertiză cu o voce mai înceată:

”Fii atent, că pe aici în fiecare dimineață trece un grup de români. Iată-i și acum, vin cu cârdul de la vale, dinspre Liffey…„

Peste câteva clipe, ceata de țigani trecu pe lângă geamul hotelului.

I-am spus doamnei Helen că aceștia sunt de fapt țigani și ei pot să fie din România fie din fie din oricare altă țară – din Spania, din Bulgaria, din Rusia de exemplu…

”Eu sunt român, doamnă Helen, iar ei sunt țigani. În România așa își spun și ei înșiși– țigani… În Engleză îi numiți Gipsy, nume care vine de la Egipt, țara de unde se credea că se trag. De fapt Egiptul a fost țara lor de tranzit spre Europa, căci ei se trag de la un numeros trib din India. Exact ca și în Irlanda, unde aveți un grup etnic aparte cu tradițiile și cultura lor proprie. Ei sunt irlandezi după pașaport, dar le spuneți ”travellers„. Ei vorbesc desigur engleza, irlandeza dar de asemenea și propria lor limbă -”shelta„.

Odată, interveni și Silvia cu o notă despre țiganii din Polonia. ”Și noi avem țigani polonezi, dar ei nu știu cum sunt altfel decât cei din România. În ultimul timp, ei, nu știu de ce sunt numiți ”romani”, dar nu au nimic comun nici cu românii și nici cu romanii din vechia Roma, Italia. Ei lucrează învață la școală cu polonezii…„

Nu doream să intrăm în subtilități identitare pe o temă atât de sensibilă, dar după asemenea discuții nici doamna Helen, nici Lynda nu se mai făceau a confunda românii cu țiganii…

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , | Leave a comment

Șansa de la hotelul „R.H” și moldoveni în recesiune

(Interculturalitate 18. Fragment din ”Jurnal Irlandez”)

Tot căutând așa, iată că veni și toamna. O toamnă ploioasă care mă înarmă cu o umbrelă trainică și cu o scurtă rezistentă la capriciile vremii dublineze permanent schimbătoare în special în această perioadă a anului.

În una din zilele de septembrie, cu vânt și nori grei din care turna ca din găleată, mergeam a câta oară pe strada Ustace la vale când observai o inscripție lângă o ușă sură deschisă vraiște. Inscripția strălucitoare mă informa că aici se află hotelul ”RH”. ”Cum de nu observasem altă dată oare că aici se află un hotel?” fu primul gând care mă aținti locului.

Intru și văd două doamne la recepție.

”Vă ascult” zice cea mai tânără. ”Cu ce vă pot ajuta?” ”Aș vrea să vorbesc cu managerul, vă rog.” ”Da, eu sunt managerul hotelului. Ce doriți?” se implică doamna mai în vârstă.

”Sunt în căutare de muncă. Poate aveți un loc vacant pentru schimbul de zi sau de noapte… Sunt gata să încep chiar de mâine…” spusei rapid cuvintele repetate atât de multe ori și devenite atât de obișnuite pentru mine.

”Da, puteți lăsa CV-ul aici…”

Am deschis mapa care se subțiase foarte, am scos unul din puținele CV-uri care îmi mai rămăseseră.

”Poftim” zic și-i întind managerului foaia.

Aceasta se uită rapid peste CV și zise:

”Deocamdată nu avem poziții vacante, dar pentru viitor, dacă apare ceva…” Ascultam acest răspuns politicos atât de cunoscut și el urechilor mele… După ce doamna manager termină de spus ce poate să apară ”în viitor” se lăsă o pauză scurtă după care simții că-mi venise și rândul meu să spun ceva: ”Dacă nu aveți poziții vacante acum, vă rog să-mi întoarceți CV-ul. El costă bani…” La aceste cuvinte ambele doamne rămaseră cu gurile căscate. Managerul scoate din mapa ei CV-ul meu primit recent și mi-l întoarce fără să spună nimic.

Eu l-am luat și am ieșit continuându-mi drumul prin ploaie, pe str Ustace la vale.

Peste câteva clipe auzii pași în urma mea și cineva repeta: ”Așteptați, așteptați…!!!” O văzui pe recepționera mai tânără alergând să mă ajungă.

”Managerul m-a trimis să vă cer CV-ul înapoi. Cred că avem un post vacant pentru dumneavoastră…”

I-am dat să țină umbrela, în timp ce eu am scos foaia din mapă: ”Sunt surprins că nu mi-a spus imediat. Vă rog să mă contactați prin telefon în caz de sunt chemat la interviu…” am răspuns.

***

Am fost telefonat chiar a doua zi:

  • ”Alo, domnul George? (Așa eram numit englezește) Sunt Helen, managerul de la hotelul ”RH” Ați putea să vă prezentați azi, între orele două și trei pentru interviu?”
  • ”Da, desigur” răspund. ”Voi fi la dumneavoastră în jurul orei trei. Nu mai devreme”
  • ”Vă aștept” urmă replica.

Nu știam ce muncă mi se va propune, dar eram ferm să accept orice ar fi fost pentru un ”full time”.

Imediat ce m-am eliberat, pe la două, am luat-o spre Temple Bar. Când am intrat în hotelul ”RH”, doamna Helen se ridică și-mi întinse mâna oferindu-mi un scaun lângă al său:

  • ”Poftim, ia loc.”
  • ”Vă mulțumesc.”
  • ”Hotelul nostru este unul relativ mic – avem în total treizeci de camere. De săptămâna viitoare, mai bine zis chiar de luni, vom avea nevoie de cineva care să preia recepția pe timp de noapte, de un portar de noapte. Persoana care lucrează acum pleacă la pensie. Cum crezi vei putea să începi luni? Schimbul de noapte începe la ora unsprezece seara și se termină la șapte și treizeci dimineața. Plata se va face săptămânal pentru orele lucrate – nouă euro și șaizeci și cinci de cenți pe oră. Avem ore și pentru curățenie. Patru nopți vei lucra noaptea și o zi două la curățenie… Ce zici? Înțelegi ce îți vorbesc…? Spune-mi ceva despre tine.”

Doamna Helen dorea să știe și nivelul meu de Engleză. Începui prin a-i povesti ceva general despre mine și familia mea. I-am zis ca sunt căsătorit și că am copii. Se putea vedea că era satisfăcută de engleza mea deoarece îmi ceru Numărul Personal (PPS). Se mai uită o dată peste CV-ul pe care îl ținea în mână și a conchis:

  • Felicitări și bine ai venit la hotelul RH – poziția de portar de noapte e a dumitale. Te aștept luni la ora unsprezece.

M-am ridicat și i-am mulțumit doamnei Helen pentru că mi-a oferit o muncă permanentă. Am confirmat încă odată că sunt gata să încep și că voi fi la hotel luni, la ora stabilită.

Probabil a fost una dintre acele clipe fericite în viață, care nu se uită niciodată.

În Europa, iar în Irlanda în special, se vorbea tot mai mult despre inevitabila criză economică și eu îmi dădeam bine seama că am prins, posibil, un loc în ultimul vagon al trenului care pleacă din gară…

Am mers pe jos spre hostel, gândindu-mă cum aș putea să îmbin două munci la cele două hoteluri.. Dacă încep la unsprezece noaptea și termin la șapte și treizeci dimineața, cred că aș putea să dorm o oră, să înfulec ceva și la nouă să fiu la al doilea hotel, îmi spuneam.

Nu lucrasem niciodată noaptea și de aceea nu puteam să știu ce mă așteaptă de fapt.

Luni m-am prezentat, așa cum a fost prestabilit la RH. Doamna Helen îmi ținu un mic instructaj despre obligațiunile mele, despre acțiunile în caz de alarmă, despre etaje și chei…

”Toate acestea le vei însuși mai pe îndelete pe parcursul lucrului, desigur, dar pentru început e necesar să știi cum să te comporți cu oaspeții, cum să răspunzi la telefon și cui să nu-i dar drumul în hotel. Suntem într-un loc aglomerat și unde mișună fel de fel de lume…”

Aici managerul făcu o digresiune și-mi atrase atenția asupra persoanelor drogate ori celor dependente de droguri. Mi-a spus că ele pot fi ușor identificate după voce, îmbrăcăminte, comportament.

”În caz dacă apar probleme mai serioase, anunți poliția…” Atât!

Acesta a fost tot instructajul. Nu am semnat nici un contract, dar nici nu am insistat pe această întrebare.

Doamna Helen mi-a dorit ”mult succes” și a ieșit din hotel.

Astfel începu pentru mine un lung maraton de ani de zile, de zi și de noapte, cu fel de fel de lume de pe toate colțurile pământului. De fapt ușa de la hotel, deveni pentru mine o deschidere către lume. La hotel niciodată nu știi peste ce fel de oameni vei da, cum se va termina ziua ori noaptea și ce îți aduce ziua de mâine…

Imediat le-am scris celor de acasă să nu-și facă griji.

Așa e firea omului. Dacă atinge un scop oarecare, crede ca au fost rezolvate anumite probleme și grijile vor dispărea. Așa am crezut și eu. De fapt totul s-a dovedit a fi nu atât de simplu cum părea la prima vedere.

***

Cele mai dificile au fost primele zile. Mai bine zis, primele nopți nedormite. Credeam că voi reuși să lucrez și la al doilea hotel după o noapte nedormita.

Am rezistat prima zi – amețit mai mult, mahmur și cu ochii întredeschiși… adormeam în picioare. Am venit la hostel să dorm o oră două dar era extrem de dificil pentru că fereastra de la camera noastră dădea în stradă, chiar la o oprire de autobuz. Trebuia să dorm în zgomotul frânelor și a motoarelor pornite din stație…

A treia zi m-am trezit dormind în camera pentru albituri a hotelului. Nu țineam minte când adormisem și cât am dormit…

Nici vorbă de mâncare sau un duș ca lumea.

Peste trei zile de o astfel de muncă istovitoare, fără pauză, nemâncat simțeam că îmi pierd sănătatea. Am hotărât să-mi cer demisia de la primul hotel.

”Nu-i nimic. Dacă ți-au propus un full-time, mergi la celălalt hotel. Ore vei avea, căci, după cum vezi, munca nu se mai termină la hotel” – m-a încurajat colegul meu român.

Abia după trei zile am căzut mort de oboseală și am dormit toată ziua fără să aud zgomotul din stradă.

Alex, supraveghetorul hotelului, mă întrebă în rusă dacă lucrez undeva. ”Dacă ți-ai găsit de muncă va trebui să părăsești hostelul„ mi-a zis el sec. ”Bine, i-am zis, imediat cum găsesc o gazdă, te informez și plec de la hostel.”

Era în avantajul meu să stau la hostel un timp cât mai îndelungat deoarece nu plăteam pentru cazare. O gazdă la Dublin m-ar fi costat un pumn de bani și nu ar fi fost posibil să o găsesc atât de ușor…

Sâmbătă, după cum a fost înțelegerea, m-am prezentat dimineață la schimbul de zi pentru a lucra la curățenie. Venisem la hotel mai devreme și Helen îmi propuse să merg la bucătărie și să iau masa.

Astfel l-am cunoscut pe bucătarul John, un irlandez, care lucra de ani de zile la hotelul ”RH”, precum și pe două doamne irlandeze, mama și fiica, care serveau mesele. După ce am făcut cunoștință, am fost servit cu un mic dejun irlandez care, după cum se știe este foarte consistent – cârnăciori de porc, ouă prăjite, cartofi, șuncă prăjită, fasole plus o cafea sau un ceai.

Lumea de la bucătărie mi se păru a fi foarte respectuoasă cu mine. M-au întrebat de unde sunt și unde locuiesc. La rândul meu, le-am spus de hostel, de practica mea de muncă la alt hotel…

În continuare, în fiecare dimineață, puteam servi micul dejun la hotel, care devenise și masa de bază a mea pentru o zi întreagă. Mergeam tot mai rar la cantina săracilor, dar vinerea mergeam neapărat pentru bucatele din pește. Observai că coada de la intrare , pe zi ce trecea, devenea tot mai lungă și tot mai multă lume venea în speranța de a avea un prânz ori un mic dejun aici, la cantina săracilor. Acesta a fost un indiciu sigur că peste oraș se abătu criza. Puteam auzi tot mai multă vorbă românească și poloneză în rând, semn că oamenii își pierduseră munca ori nu aveau posibilitatea de plată pentru masă și cazare.

Un alt indiciu al crizei a fost și un detaliu pe care mi l-a povestit un moldovean, Ion, care trăia din adunarea sacilor cu haine vechi adunate pe la ușile irlandezilor. Bărbatul mă întrebă dacă nu avem și la hotel astfel de haine lăsate sau uitate de turiști, căci irlandezii lasă tot mai puține haine afară. ”Nu mai e cum a fost cândva, când lângă fiecare ușă te aștepta o pungă cu donație din haine de mâna a doua. Acum practic nu mai am ce duce la companie…” I-am promis că îl voi înștiința dacă vom avea asemenea ”producție„ la hotel, deși știam că hainele vechi stocate într-un loc aparte, la recepție sunt duse la caritate de însăși managera noastră. I-am spus că îl voi înștiința pentru a-i menține doza de optimism pentru ziua de mâine. Odată Ion veni la hotel cu bicicleta și încărcă sacii cu haine găsite prin camere și care erau stocate de câteva săptămâni la recepție. Apoi nu m-a mai contactat acel bărbat. Dispăruse și de la cantina săracilor, și nici la numărul de telefon pe care mi-l dăduse nu mai răspundea. Apoi auzisem de la cineva că Ion plecase în Moldova. Aici nu mai avea ce face, iar de muncă în altă parte nu-și găsise. Construcțiile din Irlanda fură conservate și macaralele înțepeniră în înălțimea lor dând o impresie că lumea le lăsase pentru o zi două, dar nu pentru o perioadă de ani în șir…

În schimb un alt moldovean, Vasile, fost primar din partea Frontului Popular undeva într-un sat, din Ungheni, nu numai că să descurca în vremea de criză, el chiar spera să-l aducă și pe băiatul său în Irlanda, după absolvirea de către acela a Academiei de Studii Economice. ”De ce nu?” zise el văzându-mă mirat. ”Am unde îl caza, vom avea unde și ce mânca iar dacă mai și prindem ceva de muncă la dărâmarea unui perete ori la vopsit o casă – tot va fi înainte. Unde poate să facă în Moldova o sută două de euro?„

Numai ce nu fac oamenii pentru a aduna un ban. Vasile își aduse fiul pentru perioada de iarnă, care în Irlanda e mult mai blândă decât cea din Moldova, stăteau o iarnă, muncind pe ici colea, pe unde mai prindeau câte o curățenie, câte un gard de vopsit, câte o mică reparație, iar primăvara plecau în Moldova pentru a prelucra pământul, pentru sădit și semănat pe lângă casă…

Chiar și peste ani Vasile putea fi văzut în Dublin cu fiul său, întrebând din om în om sau telefonând în căutarea unei munci…

Eu fusesem lipsit de nevoia de a mai căuta de muncă și asta însemna că viața poate să fie pusă pe roate, în pofida crizei profunde care se lăsase peste întreaga Europă.

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Costel de la „Perestroika”

(Interculturalitate 17. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

De două luni deja munceam la hotelul ”R” doar trei zile pe săptămână și continuam să-mi caut o muncă permanentă. Ieșeam dimineața de la hotel și mă întorceam seara târziu. Speranțele mele se epuizau treptat. Primeam un salariu care era uneori chiar mai mic decât ajutorul de șomaj acordat de stat. Lucrătorii de la ghișeul secției pentru șomeri se supărau pe mine că vin să ridic diferențele atât de mici. Ajutorul de compensare a salariului meu era uneori chiar și zece euro. ”De ce vii și ne dai de muncă pentru 10 Euro?”, mă întreba uneori lucrătorul social. ”Pentru că sunt ai mei”, îi răspundeam.

Zece euro nu sunt nici azi bani puțini la Dublin. Din acești bani, cheltuiți cu socoteală o persoană poate trăi două sau chiar trei zile. Eu îmi împărțeam bugetul și respectam cu strictețe limita cheltuielilor zilnice – nu mai mult de cinci euro pe zi. De acești bani puteam să pregătesc o supă cu carne de găină sau de porc. Uneori mergeam cu prietenul meu bosniac și cumpăram pește și legume pe care le preparam la cuptor. Era o masă delicioasă… Alteori ne permiteam să mergem la un restaurant indian din apropiere de Capel str unde serveam un orez picant și apă. Ce-i drept, trebuia să plătim pentru această desfătare șapte euro, dar făcea. O masă consistentă de orez era suficientă pentru o zi întreagă.

De multe ori, după o zi de căutare de muncă, spre seară, veneam la magazinul moldovenesc „Perestroika”și, dacă nu erau cumpărători, mă întrețineam cu vânzătorul Costel, un băiat dintr-un sat din codrii Nisporenilor. Costel, la cei douăzeci de ani pe care îi avea, reușise să muncească și în Rusia și în Irlanda și-i plăcea să facă uneori comparații între aceste două țări. Îmi plăcea să îl ascult pe Costel, care exprima cum putea rezultatele comparațiilor sale:

”Eu badei, iaca stau și mă gândesc de ce rușii se uită așa de sus la noi, moldovenii. Aici oamenii sunt foarte respectuoși. Când vine cineva cu controlul de fiecare dată îmi zice să nu mă deranjez prea tare… toți zic ”sorry” și te respectă așa cum ești, cu toate că poți greși când te exprimi. În Moscova nu știai ce poate fi cu tine în următoarea zi. Putea să nu te plătească ori să te alunge de la lucru oricând. Eu cred că dacă rușii ar fi fost mai buni cu lumea, nu ar fi fugit nimeni de acolo…”

Uneori Costel îmi zicea simplu:

  • ”Mai spune ceva bade Gheorghe, că-mi place să te ascult”

Ii plăcea să asculte orice. Probabil lipsa părinților și peregrinările în căutare de muncă de la o vârstă fragedă îl făcea să vadă în mine o oarecare compensare paternă.

Eu îi spuneam că îmi plac moldovenii în ciuda multelor constatări că suntem așa, că nu suntem uniți și că nu suntem buni cu noi înșine:

”Eu am întâlnit numai lume bună, Costel. Atunci când cineva zice că ”nu-i mai rea nație ca moldoveanu” eu îl întreb: ”Bă, tu ești rău? Așa-i că nu? Și prietenii tăi îs oameni de treabă, ca și surorile tale ori frații tăi, ca și părinții tăi… Așa zice toată lumea: eu și ai mei suntem buni… Atunci cine e rău, omule?!! De fapt acei care vorbesc despre moldoveni ca popor că suntem răi, că nu ne înțelegem, aceea sunt niște provocatori… Eu, când am avut nevoie de ajutor în Irlanda, când nu cunoșteam pe nimeni la Dublin, am primit ajutor absolut dezinteresat de la moldovenii noștri. Și bani de cheltuială și masă și cazare…”

Costel asculta în permanență muzică moldovenească la postul de radio ”Noroc” pe care îl conecta prin intermediul internetului. Cunoștea foarte bine știrile din Moldova și spiritual, continua o viață ”moldovenească” în esența ei. Odată se arătă revoltat de faptul cum decurg alegerile în Moldova.

”Badei, iată părinții mei mă întreabă pentru cine să voteze. Data trecută au votat pentru un comunist, dar acela cum a venit la putere a pus mâna pe tot ocolul silvic și nu mai dădea lemne la oameni… dar singur s-a înconjurat de neamuri la toate posturile…”

Alegerile pentru moldoveni au devenit o discuție permanentă fiindcă nicăieri probabil în lume nu vei găsi un om mai politizat decât moldoveanul. Irlandezii nu discută despre politică. Mulți dintre ei habar nu au cine e președintele or prim ministrul țării. Moldoveanul în schimb, dacă nu are la îndemână niște alegeri pe care să le pună pe masa discuțiilor, atunci el le inventează, analizează cine sau care partid e mai mincinos, care deputat e mai puturos și cum să procedeze la alegerile viitoare…

”Spune-le să voteze cum le spune inima și interesele lor… Eu aș vota pentru acei care cred că trebuie să ne unim cu România. Întotdeauna fac așa și de fiecare dau greș fiindcă nici un partid din Moldova nu și-a ținut promisiunile și nu a luptat până la capăt pentru Unire, ci doar pentru binele liderilor… La noi partidele politice sunt un fel de SRL-uri un fel de business așa cum e și magazinul la care muncești…”

Costel mă asculta și cădea deseori pe gânduri la spusele mele.

”Eu încă nu am fost în România, spuse el, dar am auzit că acolo nu e prea bine. Așa o mai vorbesc unii de rău…”

”Propagandă, Costele, propagandă pură. Nici la noi nu e prea bine, dar după ce ai să mergi la Iași, în vechia capitală a Moldovei, după ce ai să cumperi niște covrigi sărați acolo și ai să primești un ”bună ziua” la fiecare adresare, când ai să cumperi ceva la bazar tot în limba ta, când ai să asculți că toată lumea vorbește ca tine în jur, atunci ai să vrei și tu unirea…”

Aici Costel dădu din cap a aprobare:

”Da, badei! Noi la Nisporeni ascultam întotdeauna postul de radio Iași și ne plăcea. Iată eu nici nu m-am gândit la asta… Da parcă au să ne dea voie rușii să ne unim cu România?”

”Asta-i altă problemă – ne dau voie rușii ori ucrainenii ori americanii… noi trebuie să fim noi și să votam așa cum ne spune sufletul. Vezi câți moldoveni vin pe la magazinul ista? Ia să-i întrebi că mai toți au pașapoarte românești în buzunare, dar nu rusești. Măcar din cauza asta ar trebui să voteze pentru unire cu România…”

Visul lui Costel era să-și aducă prietena în Irlanda. Și mai visa Costel de la Nisporeni să aibă propriul său magazin aici la Dublin, un vis, care peste ani a devenit real… Deocamdată însă el muncea cu un salariu net inferior celui minim. Muncea zece, douăsprezece ore pe zi pentru a aduna bani și a-i trimite la ai săi, la țară, și pentru a-și pune bănuț cu bănuț pentru realizarea viselor celor mai ascunse… Vroia foarte mult să-și cumpere un acordeon și niște clape.

”Eu, badei, cânt la acordeon, și am să-mi cumpăr unul. Vreau să văd dacă nu am uitat să-mi port degetele pe clape, că melodiile așa în memorie le țin minte. Uneori parcă visez cum cânt o sârbă sau o hotă de pe la noi…”

Plecam de fiecare dată cu gândul la copiii mei, care erau atât de departe. Speram foarte mult să reușesc să trec cu succes peste toate procedurile pentru reunificarea familiei.

Dar pentru început trebuia să-mi găsesc o muncă pe potrivă.

Munca devenise pentru mine o obsesie, un scop de care îmi legam toate visele și speranțele. Cutreierasem mai tot orașul, fără ca să bănuiesc că exista un loc parcă anume pentru mine, aici, în centu, în Temple Bar, partea orașului cea mai mult frecventată de turiști…

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

Șanse și iluzii

(Interculturalitate 16. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Căutarea unei munci permanente la Dublin se transformă în maratoane zilnice de zeci de kilometri prin mai toate periferiile orașelor. Aveam un cunoscut din Letonia la hotel, care din când în când mă îmbia să merg cu el fie la o agenție fie la alta. Letonul avea picioarele lungi și se deplasa foarte repede încât eu eram nevoit să alerg mai toată ziua cu el. ”Trebuie să mergem pe jos, zicea el. Numai așa poți să găsești ceva de muncă. Dacă mergi cu autobusul ori cu mașina, nu prea ai șanse să găsești ceva. Anterior el lucrase la mai multe baruri, dar în ultimul timp nimeni nu-l mai chema la muncă și băiatul era gata să caute zi și noapte ce și făcea de fapt.

Odată am refuzat să mai merg cu el. I-am spus că sunt mulțumit că am o muncă fie și pe jumate de salariu, dar e muncă și nu face să merg de la Swords la Tallagh pentru a pierde zile în șir fără nici un rost.

Mă orientam mai mult pe centrul orașului unde sunt concentrate atracțiile turistice, barurile și hotelurile. Eram optimist și sigur că îmi voi găsi o muncă permanentă.

Mi-am revăzut CV-ul și lăsasem în el doar câteva rânduri peste care puteai trece în câteva clipe. Nu căutam de lucru la construcții deoarece criza care se abătuse asupra Irlandei, făcu să se închidă majoritatea platformelor mari și mici de construcții. Mii de specialiști irlandezi și străini plecau din țară în căutare de muncă în alte părți. În autobuse nu mai dominau muncitorii îmbrăcați în salopete ca înainte. Nu aveam decât să fiu perseverent și să scotocesc bine hotelurile și barurile din Dublin. Era tocmai ceea ce făceam odată ce apărea o zi liberă.

O revelație aparte a fost pentru mine să-l cunosc pe Andrea, un tânăr italian care lucra la un mic bufet nu departe de hostelul nostru.

Intrasem să las CV-ul. Băiatul mă privi curios și-mi zise să-l las la el pentru ”șef”. ”Noi nu avem de muncă aici, căci suntem patru persoane care ne rânduim, dar șeful nostru mai are și alte bufeturi prin oraș, așa că ar putea să ai o șansă… În curând va mai deschide unul nou undeva prin centru.

Știam că CV-ul în sine, nu poate garanta niciodată găsirea unei munci. Cuvintele italianului totuși mă îmbărbătară. Andrea se interesă de unde sunt și când i-am zis că sunt din Moldova s-a bucurat nu știu de ce tare de tot.

Nu avea vizitatori și-mi propusese să luăm loc la o masă. A adus două sandviciuri și m-a rugat să-i povestesc despre mine. L-a mirat foarte mult că stau la un hostel pe îndemnizație socială și că muncesc pe jumătate de salariu la hotelul ”R”.

”Povestește-mi ceva despre Moldova. În Italia lucrează mulți moldoveni, dar eu nu am cunoscut pe nimeni…”

Andrea s-a dovedit a fi nu doar un ascultător rafinat dar și un băiat educat interesat realmente de diversitate. Mi-a spus ca a venit la Dublin mai mult pentru a învăța engleza. Tatăl său decedase după ce muncise toată viața conducător de tren. ”Eu pot să merg pe urmele lui, fiindcă un loc de muncă mi se păstrează acasă într-un fel prin moștenire. Îl pot lua oricând, dar vreau să cunosc mai multe, vreau să învăț bine engleza și să călătoresc pentru a cunoaște lumea…”

În cantina mică intrară câteva persoane și Andrea își ceru scuze înainte de a lua locul la tejghea.

”Ce ar fi să servim o cafea undeva în oraș, mai în seară, după ce termin muncă și să continuam această discuție. Invitația e de partea mea și aș fi foarte bucuros dacă ai accepta. Deci până la șase…”

Ne-am întâlnit la șase și am mers la o cafenea din apropiere. Eu i-am povestit despre Moldova, despre limba și istoria noastă… el, la rândul său, mi-a povestit despre familie. Mi-a spus ca a avut un frate care învăța la universitate când s-a stins din viață. ”A murit din cauza drogurilor. Era foarte capabil, dar și foarte slab din fire. Ascundea drogurile peste tot în camera sa. Noi cu mama nu mai puteam să-l ajutăm cu nimic. Ar fi putut să fie un jurist foarte bun, dar s-a dus foarte devreme. Eu niciodată n-am să mă ating de droguri…”

Când să ne luăm rămas bun, Andrea scoase o bancnotă de cincizeci de euro din portmoneu și mi-o întinse.

”Te rog să-i iei. Eu muncesc dar tu ești în căutare… Ai să mi-i restitui când vei avea de muncă…” A fost un gest absolut neașteptat și am refuzat categoric să iau banii dar Andrea insistă: ”Ai să vezi, ei au să-ți aducă noroc…” Așa a și fost.

Posted in Uncategorized | Tagged , , , | Leave a comment

Contingentul de la Capuchin

(Interculturalitate 15. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Un alt loc pentru comunicare la Dublin a fost pentru mine și cantina ”șomerilor” din preajma celebrei distilerii de whisky ”Jameson”, chiar în spatele bisericii Capuchin. Nu știu exact cine mi-a arătat-o, dar am frecventat-o cu regularitate câțiva ani, cat am fost singur în Irlanda.

Acolo am cunoscut-o pe ”baba Sveta”, o rusoaică din Ucraina, care zicea ca a venit în Irlanda la fiul ei, medic. Atât. Mai mult nu știa nimeni despre ea nimic. Ea, la rândul ei, în schimb, ne cunoștea pe noi toți, români, ruși, moldoveni și alte neamuri.

Luam la acea cantină doar prânzul. Trebuia să ne prezentăm la coada de afară înainte de ora două și ni se dădea voie să intrăm câte unul. Nu era lumea din cea mai aleasă, și rar venea cineva cu pantofii lustruiți ori îmbrăcat la costum. Nu pot să-mi explic de ce chinezilor nu li se permitea să ia masa la acea cantină. Erau întorși de la ușă. Am urmărit scena de mai multe ori.

Vinerea la cantină se servea pește, iar la pește venea și bosniacul, colegul meu de cameră.

Mesele de la cantina săracilor mă ajutau să economisesc mai mult de două, trei sute de euro pe lună. Mai târziu înțelesei că multă lume sosită la Dublin trecea pe acolo până a-și pune viața pe roate. Unii moldoveni și români luau masa cu regularitate la „Capuchin” ani în șir.

Într-o zi ”baba Sveta” mi-l prezentă pe Ilean, un român care avea o rusă impecabilă. Ca să vezi! Nu întâlnisem români care să vorbească atât de bine limba rusă ca acel Ilean. Avea o ținută de gentleman și i se permitea să intre în cantină, deși era îmbrăcat la patru ace – curat, călcat și bărbierit. Nu ai fi spus că e șomer. L-am întrebat de unde cunoaște rusa și el mi-a zis că din Rusia. Zicea că lucrase în depărtatele meleaguri ale Magadanului unde i-au rămas soția și copiii. Apoi plecase în Finlanda, după care se aciuase la Dublin.

”Păi în Irlanda nu este petrol! Ce ai de gând să faci, Ilean, aici?”

Bărbatul era optimist și sigur pe sine.

”Mă descurc eu cumva că mă pricep la mai multe. Voi plasa pentru început niște anunțuri pentru servicii de lăcătușerie. Apoi s-ar mai vedea. Dacă nu găsesc ceva pe potrivă, plec în Anglia…”

Ilean era unul din acele persoane care-și transformă viața în permanentă călătorie și care se descurcă oriunde i-ar duce soarta. M-a întrebat și pe mine dacă nu avem la hotel nevoie de lăcătuși și dacă va fi nevoie, apoi să-l sun neapărat pe el. I-am promis că așa voi face. Peste luni de zile, când drumurile noastre s-au despărțit l-am sunat pentru a-l informa că hotelul are nevoie de lăcătuș să repare băile în câteva camere… Ilean nu mai răspundea la telefon.

Nimic nu era permanent în Dublin. Oamenii veneau și plecau iar eu rămâneam de fiecare dată singur.

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

Ghenadie si Cristi

(Interculturalitate 14. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Un al loc unde puteam auzi vorbă românească și să cunosc conaționali, era și micul magazin moldovenesc „Perestroika” de pe Henry str. Veneam în timpul liber la acel magazin unde numaidecât auzeam vreo istorie interesantă și unde l-am cunoscut pe Ghena de la Cahul și pe Cristi de la Suceava.

Ghena era de vreo zece ani la Dublin. Era un băiat puternic, cu pumnii cât o căldare. De muncă, zicea el. Îmi plăcea să-l ascult pe acest tânăr care mă invita mai de fiecare dată la un pahar de vin. Băiatul avea și un loc preferat unde mergeam – un bar de pe George str cu mese de lemn slinos și cabine separate de unde puteai privi fără a fi deranjat întreaga sala. Ghena zicea că a lucrat cândva în acel bar. Era interesant să văd cum intra ca la el acasă, cum se saluta cu toată lumea. Se simțea bine să-mi arate că cunoaște locuri și lume…

Trăia la un hotel pentru azilanți din centru și lucra la construcții ”Mâinile mi s-au lungit de atâta muncă și cărătură de greutăți” îmi spunea el demonstrându-mi brațele-i puternice.

L-am întrebat cum de a ajuns la Dublin cu zece ani în urmă, când nu avea decât șaptesprezece, optsprezece ani.

”Eu, bade Gheorghe, singur nu prea știu cum am ajuns. La început am ajuns în Anglia. Am urcat într-un tren și m-am ascuns de controlori. Apoi în alt tren și, ascuns printre vagoane, am mers de-mi șuiera vântul pe lângă urechi…”

Povestea lui era incredibilă.

”Odată am ajuns la o stație nu știu pe unde și am fost fugăriți de niște controlori, ori poate de poliție. A trebuit să sar peste un gard de metal ascuțit. M-am cățărat până în vârful gardului, da când am vrut să sar, mi s-a înfipt o țeapă de metal drept în mușchiul mâinii și răzbătuse prin umăr. Nu simțeam nici o durere. M-am izbit de s-a rupt mușchiul cu o bucată de carne rămasă în vârful gardului…”

Ghena își dezveli mâna și-mi arătă cicatricea enormă de la umărul drept.

”Am alergat până am căzut de oboseală. Puteam să mor de atâta pierdere de sânge dar n-am murit. M-am bandajat cum am putut cu o bucată de cămașă și am mers mai departe…”

Băiatul îmi turna câte un pahar de vin îndemnându-mă gospodărește ”să cinstim”. Era ceva în manierele lui, rămas din țăranul de la Cahul. Vroia să se simtă gazdă ospitalieră și eu îi ofeream de fiecare această posibilitate.

”Eu, bade Gheorghe, trebuie să mă duc acasă. Am crescut deja mare și vreau să mă însor. Bani am destui dar aceștia nu mai ajung niciodată”

Zicea că Dublinul e cam ca și Cahulul lui, numai că e ceva mai mare.

Totuși, Ghenadie acumulase și anumite lacune în manierele sale, în felul de a se comporta… Îi plăcea să abordeze domnișoare prin cafenele… Nu prea cunoștea engleza, că nu avea de unde, dar câteva fraze le rostea impecabil.

Odată, îndreptându-se spre masa noastră cu cafelele, spuse ceva unor domnișoare de la masa vecina, la care vorbe ele izbucniră în râs. L-am întrebat ce le-a spus.

”Eu le zic că sunt din Siberia și le întreb și pe ele de sunt din Siberia și lumea râde…” Așa era Ghenadie, băiatul ”cu mâinile întinse de muncă”, care a plecat și el mai târziu acasă ca să se însoare…

Cu Cristi, băiatul de la Suceava, a fost o istorie mai deosebită, mai elegantă, deoarece însuși Cristi era un elegant – îmbrăcat la patru ace, cu haine albe, proaspăt frezat și bărbierit în toată ziua, el se purta ca un veritabil dandi de Dublin. Nu mi-a spus niciodată unde muncește, dar de fapt nici nu prea mă interesa acest lucru.

Se interesa el mai tare unde muncesc eu și dacă nu am nevoie de ceva.

Îi plăcea să mă servească cu o ”Grasă de Cotnari” de fiecare dată când mă vedea.

Mergeam în parcul din apropiere lângă un bar din centru ce-și avea sediul în interiorul unei foste biserici. Desfăcea sticla cu o eleganță și pricepere rară, scotea de prin buzunare două pahare pregătite din timp și savuram în liniște din acea licoare ajunsă la Dublin de pe podgoriile Moldovei românești.

”Eu zic că ar trebui să îmbraci și mata niște haine mai la modă” îmi spuse odată Cristi. ”Am o geacă de piele pentru mata și dacă dorești ai putea să vii să o vezi…”

”Aș avea nevoie mai mult de o cameră decât de haine, Cristi. Stau la un hostel, dar ar trebui să merg la gazdă, caci nu se permite și să muncești și să te afli la hostel…”

Zis și făcut. Cristi mă asigură că are și un loc pentru mine la gazda unde stă.

”Am un loc într-o cameră. Putem merge chiar acum să-ți arăt. Stau la două minute de aici…” Am urcat scările într-o casă de lângă Jervis Shopping Centre…” Apartamentul era unul mic dar destul de încăpător.

”Toți colegii mei sunt la muncă azi… Dorești un ceai sau o cafea, domnu Gheorghe?” ”O cafea, Cristi, aș servi cu plăcere.”

Cristi pregăti cafeaua și luă iar vorba de ”geacă”.

”Eu cred că o geacă normală, de piele naturală la jumătate de preț face să o procuri…” Îmi aduse ”geaca” dintr-un dulap care ocupa un loc imens între bucătărie și salon.

Am pipăit-o, am măsurat-o și am… refuzat-o. Cristi însă insista elegant, calm: ”Dacă nu doriți o geacă, care de altfel vă prinde foarte bine, atunci vă propun o pereche de blugi de firmă. Calitate cea mai înaltă, originali…” Cristi deschide dulapul și scoate de acolo un teanc de pantaloni. Dulapul era plin de haine… Atunci înțelesei unde ”lucrează” Cristi. Am refuzat și blugii și am ieșit mulțumindu-i de cafea.

Și poate bine am făcut că ieșisem imediat, căci în una din zile avuse loc o întâmplare după care nu-l mai văzusem pe Cristi.

Stăteam de vorbă cu el într-o zi însorită de vară, când de noi se apropie doi polițiști. Aceștia mă rugară să traduc ceva pentru Cristi. Înțelesei că polițiștii îl cunoșteau deja pe acest băiat de la Suceava. L-au întrebat să confirme locul de trai, apoi a fost întrebat cu ce se ocupă în Dublin. Cristi răspundea la întrebări ca la interogatoriu… De atunci băiatul a dispărut din Dublin. Probabil a fost deportat ori poate a fost închis. Cine știe? Dar de atunci am devenit reticent fată de orice ofertă de la persoane particulare.

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Ion – un bărbat rătăcit cu mama în Israel

(Interculturalitate 13. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Tot cam în aceeași perioadă l-am întâlnit și pe Ion, un băiat de vreo treizeci de ani, care părea atât de disperat de soarta sa încât de câte ori mă întâlnea mă ruga același lucru – să-i scriu o istorie cu care putea să ceară azil politic de la autoritățile irlandeze. ”Învață-mă bade ce să spun și ce să scriu… ceva despre Frontul Popular, că eu sunt bătut și am capul cusut…” Era foarte straniu acel Ionel, mama căruia, zicea el, e la muncă în Israel.

”Am să vorbesc cu mama și o să-ți plătească pentru serviciul acesta”, mă implora el. Odată chiar făcu legătură în prezența mea cu mama lui și vocea de la celălalt capăt al firului mă rugă să-i ajut fiul ”cu azilul” că nu-mi va rămâne datoare. I-am zis acelei femei că eu nu am scris și nu voi scrie în viața mea istorii pentru azilanți și o rog să nu mai insiste. ”Dacă băiatul crede că a avut și are probleme în Moldova, păi las să povestească el cum poate ce l-a adus în Irlanda, cum a ajuns și ce pericol îl paște în Moldova…”

După acea discuție, mama lui Ion nu m-a mai sunat. Apoi auzisem că băiatul se predase autorităților irlandeze și ceru azil, fiind internat undeva pe la Cork. Dar se vede că numărul meu de telefon rămase înscris în contactele lui Ion fiindcă odată, peste un an și ceva, primii un sunet de la Poliția irlandeză.

Fui întrebat dacă îl cunosc pe cutare și pe cutare. Am zis că nu-mi amintesc cine e persoana de care sunt întrebat. Atunci polițistul îi dădu telefonul lui Ion și eu îi recunoscui vocea.

”Ce s-a întâmplat de această dată, Ioane?”

”Gheorghe, ajută-mă și le tradu polițiștilor ce am să-ți spun eu.”

”Bine, zi-i.”

Ion părea a fi disperat iar istoria pe care mi-o relatase confirma că avea de ce să fie disperat: ”Am venit la un restaurant, aici în Cork, cu un cunoscut din Lituania. De fapt el m-a invitat. A zis că plătește el și să comandăm ce ne place. Am stat un timp, am mâncat, am băut, după care el zice că iese să fumeze iar eu îl aștept deja de două ore și nu mai vine. Chelnerii au chemat poliția, pentru că eu nu am cu ce să plătesc masa… Spune-le polițiștilor că eu nu sunt vinovat și că nu am bani ca să mă răsplătesc…” Le-am tălmăcit polițiștilor această istorie tragicomică a lui Ion. Ei mi-au mulțumit și după asta nu am mai auzit de Ion nimic. Pe unde o fi el acum nu mai știu precum nu mai știu nimic nici de alți moldoveni pe care i-am cunoscut cu ani în urmă la Dublin.

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment