Șanse și iluzii

(Interculturalitate 16. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Căutarea unei munci permanente la Dublin se transformă în maratoane zilnice de zeci de kilometri prin mai toate periferiile orașelor. Aveam un cunoscut din Letonia la hotel, care din când în când mă îmbia să merg cu el fie la o agenție fie la alta. Letonul avea picioarele lungi și se deplasa foarte repede încât eu eram nevoit să alerg mai toată ziua cu el. ”Trebuie să mergem pe jos, zicea el. Numai așa poți să găsești ceva de muncă. Dacă mergi cu autobusul ori cu mașina, nu prea ai șanse să găsești ceva. Anterior el lucrase la mai multe baruri, dar în ultimul timp nimeni nu-l mai chema la muncă și băiatul era gata să caute zi și noapte ce și făcea de fapt.

Odată am refuzat să mai merg cu el. I-am spus că sunt mulțumit că am o muncă fie și pe jumate de salariu, dar e muncă și nu face să merg de la Swords la Tallagh pentru a pierde zile în șir fără nici un rost.

Mă orientam mai mult pe centrul orașului unde sunt concentrate atracțiile turistice, barurile și hotelurile. Eram optimist și sigur că îmi voi găsi o muncă permanentă.

Mi-am revăzut CV-ul și lăsasem în el doar câteva rânduri peste care puteai trece în câteva clipe. Nu căutam de lucru la construcții deoarece criza care se abătuse asupra Irlandei, făcu să se închidă majoritatea platformelor mari și mici de construcții. Mii de specialiști irlandezi și străini plecau din țară în căutare de muncă în alte părți. În autobuse nu mai dominau muncitorii îmbrăcați în salopete ca înainte. Nu aveam decât să fiu perseverent și să scotocesc bine hotelurile și barurile din Dublin. Era tocmai ceea ce făceam odată ce apărea o zi liberă.

O revelație aparte a fost pentru mine să-l cunosc pe Andrea, un tânăr italian care lucra la un mic bufet nu departe de hostelul nostru.

Intrasem să las CV-ul. Băiatul mă privi curios și-mi zise să-l las la el pentru ”șef”. ”Noi nu avem de muncă aici, căci suntem patru persoane care ne rânduim, dar șeful nostru mai are și alte bufeturi prin oraș, așa că ar putea să ai o șansă… În curând va mai deschide unul nou undeva prin centru.

Știam că CV-ul în sine, nu poate garanta niciodată găsirea unei munci. Cuvintele italianului totuși mă îmbărbătară. Andrea se interesă de unde sunt și când i-am zis că sunt din Moldova s-a bucurat nu știu de ce tare de tot.

Nu avea vizitatori și-mi propusese să luăm loc la o masă. A adus două sandviciuri și m-a rugat să-i povestesc despre mine. L-a mirat foarte mult că stau la un hostel pe îndemnizație socială și că muncesc pe jumătate de salariu la hotelul ”R”.

”Povestește-mi ceva despre Moldova. În Italia lucrează mulți moldoveni, dar eu nu am cunoscut pe nimeni…”

Andrea s-a dovedit a fi nu doar un ascultător rafinat dar și un băiat educat interesat realmente de diversitate. Mi-a spus ca a venit la Dublin mai mult pentru a învăța engleza. Tatăl său decedase după ce muncise toată viața conducător de tren. ”Eu pot să merg pe urmele lui, fiindcă un loc de muncă mi se păstrează acasă într-un fel prin moștenire. Îl pot lua oricând, dar vreau să cunosc mai multe, vreau să învăț bine engleza și să călătoresc pentru a cunoaște lumea…”

În cantina mică intrară câteva persoane și Andrea își ceru scuze înainte de a lua locul la tejghea.

”Ce ar fi să servim o cafea undeva în oraș, mai în seară, după ce termin muncă și să continuam această discuție. Invitația e de partea mea și aș fi foarte bucuros dacă ai accepta. Deci până la șase…”

Ne-am întâlnit la șase și am mers la o cafenea din apropiere. Eu i-am povestit despre Moldova, despre limba și istoria noastă… el, la rândul său, mi-a povestit despre familie. Mi-a spus ca a avut un frate care învăța la universitate când s-a stins din viață. ”A murit din cauza drogurilor. Era foarte capabil, dar și foarte slab din fire. Ascundea drogurile peste tot în camera sa. Noi cu mama nu mai puteam să-l ajutăm cu nimic. Ar fi putut să fie un jurist foarte bun, dar s-a dus foarte devreme. Eu niciodată n-am să mă ating de droguri…”

Când să ne luăm rămas bun, Andrea scoase o bancnotă de cincizeci de euro din portmoneu și mi-o întinse.

”Te rog să-i iei. Eu muncesc dar tu ești în căutare… Ai să mi-i restitui când vei avea de muncă…” A fost un gest absolut neașteptat și am refuzat categoric să iau banii dar Andrea insistă: ”Ai să vezi, ei au să-ți aducă noroc…” Așa a și fost.

Posted in Uncategorized | Tagged , , , | Leave a comment

Contingentul de la Capuchin

(Interculturalitate 15. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Un alt loc pentru comunicare la Dublin a fost pentru mine și cantina ”șomerilor” din preajma celebrei distilerii de whisky ”Jameson”, chiar în spatele bisericii Capuchin. Nu știu exact cine mi-a arătat-o, dar am frecventat-o cu regularitate câțiva ani, cat am fost singur în Irlanda.

Acolo am cunoscut-o pe ”baba Sveta”, o rusoaică din Ucraina, care zicea ca a venit în Irlanda la fiul ei, medic. Atât. Mai mult nu știa nimeni despre ea nimic. Ea, la rândul ei, în schimb, ne cunoștea pe noi toți, români, ruși, moldoveni și alte neamuri.

Luam la acea cantină doar prânzul. Trebuia să ne prezentăm la coada de afară înainte de ora două și ni se dădea voie să intrăm câte unul. Nu era lumea din cea mai aleasă, și rar venea cineva cu pantofii lustruiți ori îmbrăcat la costum. Nu pot să-mi explic de ce chinezilor nu li se permitea să ia masa la acea cantină. Erau întorși de la ușă. Am urmărit scena de mai multe ori.

Vinerea la cantină se servea pește, iar la pește venea și bosniacul, colegul meu de cameră.

Mesele de la cantina săracilor mă ajutau să economisesc mai mult de două, trei sute de euro pe lună. Mai târziu înțelesei că multă lume sosită la Dublin trecea pe acolo până a-și pune viața pe roate. Unii moldoveni și români luau masa cu regularitate la „Capuchin” ani în șir.

Într-o zi ”baba Sveta” mi-l prezentă pe Ilean, un român care avea o rusă impecabilă. Ca să vezi! Nu întâlnisem români care să vorbească atât de bine limba rusă ca acel Ilean. Avea o ținută de gentleman și i se permitea să intre în cantină, deși era îmbrăcat la patru ace – curat, călcat și bărbierit. Nu ai fi spus că e șomer. L-am întrebat de unde cunoaște rusa și el mi-a zis că din Rusia. Zicea că lucrase în depărtatele meleaguri ale Magadanului unde i-au rămas soția și copiii. Apoi plecase în Finlanda, după care se aciuase la Dublin.

”Păi în Irlanda nu este petrol! Ce ai de gând să faci, Ilean, aici?”

Bărbatul era optimist și sigur pe sine.

”Mă descurc eu cumva că mă pricep la mai multe. Voi plasa pentru început niște anunțuri pentru servicii de lăcătușerie. Apoi s-ar mai vedea. Dacă nu găsesc ceva pe potrivă, plec în Anglia…”

Ilean era unul din acele persoane care-și transformă viața în permanentă călătorie și care se descurcă oriunde i-ar duce soarta. M-a întrebat și pe mine dacă nu avem la hotel nevoie de lăcătuși și dacă va fi nevoie, apoi să-l sun neapărat pe el. I-am promis că așa voi face. Peste luni de zile, când drumurile noastre s-au despărțit l-am sunat pentru a-l informa că hotelul are nevoie de lăcătuș să repare băile în câteva camere… Ilean nu mai răspundea la telefon.

Nimic nu era permanent în Dublin. Oamenii veneau și plecau iar eu rămâneam de fiecare dată singur.

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

Ghenadie si Cristi

(Interculturalitate 14. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Un al loc unde puteam auzi vorbă românească și să cunosc conaționali, era și micul magazin moldovenesc „Perestroika” de pe Henry str. Veneam în timpul liber la acel magazin unde numaidecât auzeam vreo istorie interesantă și unde l-am cunoscut pe Ghena de la Cahul și pe Cristi de la Suceava.

Ghena era de vreo zece ani la Dublin. Era un băiat puternic, cu pumnii cât o căldare. De muncă, zicea el. Îmi plăcea să-l ascult pe acest tânăr care mă invita mai de fiecare dată la un pahar de vin. Băiatul avea și un loc preferat unde mergeam – un bar de pe George str cu mese de lemn slinos și cabine separate de unde puteai privi fără a fi deranjat întreaga sala. Ghena zicea că a lucrat cândva în acel bar. Era interesant să văd cum intra ca la el acasă, cum se saluta cu toată lumea. Se simțea bine să-mi arate că cunoaște locuri și lume…

Trăia la un hotel pentru azilanți din centru și lucra la construcții ”Mâinile mi s-au lungit de atâta muncă și cărătură de greutăți” îmi spunea el demonstrându-mi brațele-i puternice.

L-am întrebat cum de a ajuns la Dublin cu zece ani în urmă, când nu avea decât șaptesprezece, optsprezece ani.

”Eu, bade Gheorghe, singur nu prea știu cum am ajuns. La început am ajuns în Anglia. Am urcat într-un tren și m-am ascuns de controlori. Apoi în alt tren și, ascuns printre vagoane, am mers de-mi șuiera vântul pe lângă urechi…”

Povestea lui era incredibilă.

”Odată am ajuns la o stație nu știu pe unde și am fost fugăriți de niște controlori, ori poate de poliție. A trebuit să sar peste un gard de metal ascuțit. M-am cățărat până în vârful gardului, da când am vrut să sar, mi s-a înfipt o țeapă de metal drept în mușchiul mâinii și răzbătuse prin umăr. Nu simțeam nici o durere. M-am izbit de s-a rupt mușchiul cu o bucată de carne rămasă în vârful gardului…”

Ghena își dezveli mâna și-mi arătă cicatricea enormă de la umărul drept.

”Am alergat până am căzut de oboseală. Puteam să mor de atâta pierdere de sânge dar n-am murit. M-am bandajat cum am putut cu o bucată de cămașă și am mers mai departe…”

Băiatul îmi turna câte un pahar de vin îndemnându-mă gospodărește ”să cinstim”. Era ceva în manierele lui, rămas din țăranul de la Cahul. Vroia să se simtă gazdă ospitalieră și eu îi ofeream de fiecare această posibilitate.

”Eu, bade Gheorghe, trebuie să mă duc acasă. Am crescut deja mare și vreau să mă însor. Bani am destui dar aceștia nu mai ajung niciodată”

Zicea că Dublinul e cam ca și Cahulul lui, numai că e ceva mai mare.

Totuși, Ghenadie acumulase și anumite lacune în manierele sale, în felul de a se comporta… Îi plăcea să abordeze domnișoare prin cafenele… Nu prea cunoștea engleza, că nu avea de unde, dar câteva fraze le rostea impecabil.

Odată, îndreptându-se spre masa noastră cu cafelele, spuse ceva unor domnișoare de la masa vecina, la care vorbe ele izbucniră în râs. L-am întrebat ce le-a spus.

”Eu le zic că sunt din Siberia și le întreb și pe ele de sunt din Siberia și lumea râde…” Așa era Ghenadie, băiatul ”cu mâinile întinse de muncă”, care a plecat și el mai târziu acasă ca să se însoare…

Cu Cristi, băiatul de la Suceava, a fost o istorie mai deosebită, mai elegantă, deoarece însuși Cristi era un elegant – îmbrăcat la patru ace, cu haine albe, proaspăt frezat și bărbierit în toată ziua, el se purta ca un veritabil dandi de Dublin. Nu mi-a spus niciodată unde muncește, dar de fapt nici nu prea mă interesa acest lucru.

Se interesa el mai tare unde muncesc eu și dacă nu am nevoie de ceva.

Îi plăcea să mă servească cu o ”Grasă de Cotnari” de fiecare dată când mă vedea.

Mergeam în parcul din apropiere lângă un bar din centru ce-și avea sediul în interiorul unei foste biserici. Desfăcea sticla cu o eleganță și pricepere rară, scotea de prin buzunare două pahare pregătite din timp și savuram în liniște din acea licoare ajunsă la Dublin de pe podgoriile Moldovei românești.

”Eu zic că ar trebui să îmbraci și mata niște haine mai la modă” îmi spuse odată Cristi. ”Am o geacă de piele pentru mata și dacă dorești ai putea să vii să o vezi…”

”Aș avea nevoie mai mult de o cameră decât de haine, Cristi. Stau la un hostel, dar ar trebui să merg la gazdă, caci nu se permite și să muncești și să te afli la hostel…”

Zis și făcut. Cristi mă asigură că are și un loc pentru mine la gazda unde stă.

”Am un loc într-o cameră. Putem merge chiar acum să-ți arăt. Stau la două minute de aici…” Am urcat scările într-o casă de lângă Jervis Shopping Centre…” Apartamentul era unul mic dar destul de încăpător.

”Toți colegii mei sunt la muncă azi… Dorești un ceai sau o cafea, domnu Gheorghe?” ”O cafea, Cristi, aș servi cu plăcere.”

Cristi pregăti cafeaua și luă iar vorba de ”geacă”.

”Eu cred că o geacă normală, de piele naturală la jumătate de preț face să o procuri…” Îmi aduse ”geaca” dintr-un dulap care ocupa un loc imens între bucătărie și salon.

Am pipăit-o, am măsurat-o și am… refuzat-o. Cristi însă insista elegant, calm: ”Dacă nu doriți o geacă, care de altfel vă prinde foarte bine, atunci vă propun o pereche de blugi de firmă. Calitate cea mai înaltă, originali…” Cristi deschide dulapul și scoate de acolo un teanc de pantaloni. Dulapul era plin de haine… Atunci înțelesei unde ”lucrează” Cristi. Am refuzat și blugii și am ieșit mulțumindu-i de cafea.

Și poate bine am făcut că ieșisem imediat, căci în una din zile avuse loc o întâmplare după care nu-l mai văzusem pe Cristi.

Stăteam de vorbă cu el într-o zi însorită de vară, când de noi se apropie doi polițiști. Aceștia mă rugară să traduc ceva pentru Cristi. Înțelesei că polițiștii îl cunoșteau deja pe acest băiat de la Suceava. L-au întrebat să confirme locul de trai, apoi a fost întrebat cu ce se ocupă în Dublin. Cristi răspundea la întrebări ca la interogatoriu… De atunci băiatul a dispărut din Dublin. Probabil a fost deportat ori poate a fost închis. Cine știe? Dar de atunci am devenit reticent fată de orice ofertă de la persoane particulare.

Posted in Uncategorized | Tagged | Leave a comment

Ion – un bărbat rătăcit cu mama în Israel

(Interculturalitate 13. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Tot cam în aceeași perioadă l-am întâlnit și pe Ion, un băiat de vreo treizeci de ani, care părea atât de disperat de soarta sa încât de câte ori mă întâlnea mă ruga același lucru – să-i scriu o istorie cu care putea să ceară azil politic de la autoritățile irlandeze. ”Învață-mă bade ce să spun și ce să scriu… ceva despre Frontul Popular, că eu sunt bătut și am capul cusut…” Era foarte straniu acel Ionel, mama căruia, zicea el, e la muncă în Israel.

”Am să vorbesc cu mama și o să-ți plătească pentru serviciul acesta”, mă implora el. Odată chiar făcu legătură în prezența mea cu mama lui și vocea de la celălalt capăt al firului mă rugă să-i ajut fiul ”cu azilul” că nu-mi va rămâne datoare. I-am zis acelei femei că eu nu am scris și nu voi scrie în viața mea istorii pentru azilanți și o rog să nu mai insiste. ”Dacă băiatul crede că a avut și are probleme în Moldova, păi las să povestească el cum poate ce l-a adus în Irlanda, cum a ajuns și ce pericol îl paște în Moldova…”

După acea discuție, mama lui Ion nu m-a mai sunat. Apoi auzisem că băiatul se predase autorităților irlandeze și ceru azil, fiind internat undeva pe la Cork. Dar se vede că numărul meu de telefon rămase înscris în contactele lui Ion fiindcă odată, peste un an și ceva, primii un sunet de la Poliția irlandeză.

Fui întrebat dacă îl cunosc pe cutare și pe cutare. Am zis că nu-mi amintesc cine e persoana de care sunt întrebat. Atunci polițistul îi dădu telefonul lui Ion și eu îi recunoscui vocea.

”Ce s-a întâmplat de această dată, Ioane?”

”Gheorghe, ajută-mă și le tradu polițiștilor ce am să-ți spun eu.”

”Bine, zi-i.”

Ion părea a fi disperat iar istoria pe care mi-o relatase confirma că avea de ce să fie disperat: ”Am venit la un restaurant, aici în Cork, cu un cunoscut din Lituania. De fapt el m-a invitat. A zis că plătește el și să comandăm ce ne place. Am stat un timp, am mâncat, am băut, după care el zice că iese să fumeze iar eu îl aștept deja de două ore și nu mai vine. Chelnerii au chemat poliția, pentru că eu nu am cu ce să plătesc masa… Spune-le polițiștilor că eu nu sunt vinovat și că nu am bani ca să mă răsplătesc…” Le-am tălmăcit polițiștilor această istorie tragicomică a lui Ion. Ei mi-au mulțumit și după asta nu am mai auzit de Ion nimic. Pe unde o fi el acum nu mai știu precum nu mai știu nimic nici de alți moldoveni pe care i-am cunoscut cu ani în urmă la Dublin.

Posted in Uncategorized | Tagged , , | Leave a comment

La grădină în frunte cu Viorel

(Interculturalitate 12. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Firește că am fost de acord să merg și eu ”la grădină”.

A doua zi l-am cunoscut pe Viorel – Românul, șeful grupului și persoana care organiza munca. Ne adunaserăm la o stație de autobus de pe malul râului Liffey toți moldovenii, zece la număr și cu Viorel – unsprezece.

Am muncit toată ziua la amenajarea unei grădini de vreo treizeci de ari, unde stăpânul casei vroia să planteze copaci și flori, să niveleze și să paveze cărările cu piatră aleasă. Doi irlandezi apărură cu tehnica necesară, pietriș, puieți, flori… Munca a clocotit toată ziua. Grădina a fost nivelată și reamenajată într-adevăr ca la carte. Stăpânii casei – niște irlandezi de vârsta a treia – au urmărit încântați toată ziua apariția acestei minuni frumoase în jurul casei lor. O jumătate de oră de prânz a fost suficient pentru ca fiecare dintre noi să-și înfulece conservele și burghierii. Seara am mers cu autobusul circa o oră cu conaționalii mei ascultând bancuri despre toți și toate, despre „ambasadă”, moldoveni, ruși, români etc… Mă bucuram să mă aflu printre acești tineri care îmi ziceau politicos ”bade” și care mi se păreau cu toții tot atât de frumoși precum și de harnici erau.

Am fost trei zile la grădini ”cu românul”. Sâmbătă Sergiu mă sună și-mi aduse banii pe care Viorel i-a transmis pentru mine – trei sute de euro care au și plecat în Moldova pentru acoperirea cheltuielilor de acasă…

Posted in Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

Întâlnirea cu Sergiu

(Interculturalitate 11. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

La Biserica Românească l-am întâlnit pe Sergiu de la Orhei. De fapt l-am întâlnit lângă biserică întorcându-mă acasă după vecernie. L-am cunoscut că e moldovean după felul cum mergea pe marginea șoselei, ducându-și bicicleta de cap. L-am așteptat să ajungă în dreptul meu și am zis ”Bună seara”. El se opri și răspunse ”Bună seara”. ”Te-am cunoscut că ești din Moldova după felul cum mergi cu bicicleta după tine”. Am făcut cunoștință și am rămas ambii mulțumiți că ne-am întâlnit la un capăt de lume… Sergiu era un tânăr blajin cu o voce moale și o privire tristă. I-am spus că vin de la biserică și că merg la hotel iar el mi-a zis că merge pe jos până la Dun Laoghaire, o suburbie a Dublinului aflată la kilometri buni de centru… și că-i pare rău să se despartă de ”hârbul ista de bicicletă”.

”De câte ori trec pe lângă biserica asta, nu am știut că e românească” a zis el.

”Vino și tu la biserică, mai aprinde o lumânare și știi că ajută…” Astfel biserica românească din Dublin mai câștigă un enoriaș. Sergiu începu să vină la slujbele de duminică, la vecernie și deseori când ne revedeam el îmi povestea câte ceva amuzant despre viața pe care o ducea alături de alți moldoveni ”de la ambasadă”. Așa a poreclit ingenios cineva dintre moldoveni casa în care locuiau – ”Ambasada”.

Sergiu vorbea foarte serios despre ”Ambasada”.

”Îmi place acolo. Suntem mulți și plătim puțin pentru cazare. În total trăim vreo douăzeci de moldoveni la Ambasadă. Suntem două echipe de fotbal. Vino și mata să joci cu noi”.

Sergiu a fost primul om din Moldova care mi-a adus aminte fără să vreau că mă apropiam de o vârstă onorabilă. Am mers cu el la un meci de fotbal ce s-a ținut pe un mic teren de lângă „ambasadă”. Sergiu părea ca și mine bucuros de cunoștință. Tânăr aranjat și rezistent la greutățile pe care le întâlnea în viață. Odată m-a invitat cu el la mare.

”Vino, badei, să vezi cât e de frumoasă marea la Dun Laoghaire (”Don Lari” cum zicea el mai pe scurt.). Așa am început să fac plimbări regulate la mare. Priveam în larg și ascultam ce-mi zice Sergiu, prinzând vorbele lui din bătaia vântului și a valurilor. Sergiu era căsătorit. Și-a lăsat tânăra soție acasă ”la soacra”, în timp ce el a venit în Irlanda să adune bani pentru casă. Lucra unde îi cădea de muncă. În ultimul timp zicea că muncește cu un român la amenajarea grădinilor. Într-o zi m-a întrebat dacă aș veni și eu la lucru la grădină cu ei. ”Suntem mai mulți moldoveni de la Ambasadă care lucrăm cu românul. El ne plătește la sfârșitul săptămânii și ne plătește bine…”

Posted in Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

Moldoveanul Vasile și cecenii din lagăr

(Interculturalitate 10. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Munca de douăzeci de ore pe săptămână nu-mi oferea o siguranță financiară și eu continuam să împart CV-ul la stâng și la dreapta. Parcursesem Dublinul în lung și-n lat în căutare de muncă. Am încercat să găsesc ceva și cu ajutorul moldovenilor pe care îi cunoșteam, stabiliți de mai mulți ani în Irlanda. De obicei, mulți conaționali de ai noștri se adunau ”la țeapă” – un monument fără nici o semnificație ridicat chiar în centrul Dublinului și care ar semăna într-adevăr cu o țeapă. Un alt loc unde puteam să mă întâlnesc cu conaționali și români era biserica românească.

La ”țeapă” l-am cunoscut pe Vasile și mai mulți săteni de ai lui de la Ialoveni.

Vasile era un om așezat, un gospodar, care regreta enorm că a venit la Dublin.

”Ce nu mi-a ajuns acasă? zicea el. Lucram șofer la fabrica de vin, am casă, gospodărie, soție, copii… acum am pierdut și ce am avut. Îmi spun sătenii că pe cisterna mea lucrează un alt om și nu mai cred că la întoarcere să mi-o dea mie înapoi.”

Vasile era șomer. El nici nu mai căuta de muncă și credea că ”Irlanda nu mai este ce a fost odată – o țară unde puteai să găsești trei locuri de muncă într-o singură zi”. El rupse relațiile cu rudele lui din Irlanda și se predă departamentului de imigrație, cerând azil în Irlanda. Era un procedeu folosit de mai multă lume din diferite țări. Pe parcursul a câtorva luni, sau chiar ani, cât dura cercetarea dosarului, solicitantul de azil era asigurat cu cazare și masă de trei ori pe zi. Vasile mă invită în lagărul lui de imigranți azilanți.

”Vino, Gheorghe, pe la mine, la lagăr. Acolo poți să iei masa cu noi, să te mai odihnești și să privești televizorul…”

Era de fapt mai mult o invitație pentru comunicare. Moldovenii se unesc deseori în diferite organizații, grupuri de interese pentru comunicare. Întâlnirile cu artiștii de la noi, cu scriitorii, cu oameni politici sunt organizate pentru comunicare în primul rând și de cele mai multe ori se termină la standurile de degustare a vinului și cu câteva hore bune…

Vasile mă întâlni la intrarea ”în lagăr” unde mă trecu de recepție și mă duse la el în cameră. Mai era o oră până la prânz și noi aveam timp berechet pentru a schimba câteva vorbe. În cameră mai era un tânăr care zicea că e din Cecenia. Să fi avut vreo douăzeci de ani acel tânăr. El ne-a lăsat pentru un timp și reveni în cameră apoi iar plecă. Se vedea că nu prea își găsește loc tânărul. Nu știu cum venise vorba dar el ne spuse în rusă că toți acei din fosta URSS nu trebuie să se afle în acest lagăr de imigranți, ci trebuie să ceară azil politic doar în Rusia și numai în Rusia. De ce în Rusia el nu explica, dar era hotărât în ceea ce zicea. ”…doar în Rusia și numai în Rusia!”

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , | Leave a comment

Întrebările provocatoare ale Bosniacului

(Interculturalitate 9. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Amicul meu irlandez de origine bosniacă mă întrebă într-o zi așa pe neprins de veste, să-i citesc ceva din Biblie. (Era încă o perioadă, când Biblia se găsea obligatoriu în toate camerele din hotelele europene). Îmi amintesc că îi citisem ceva din Noul Testament. L-am rugat și pe el să-mi citească ceva din Coran. După ce citi câteva sure și constatasem multe asemănări între surele Coranului și versetele Bibliei, băiatul se văietă că în Europa creștină fetele umblă cu rochii scurte ori cu pantaloni și buricul gol… I-am zis că dacă nu-i plac fetele irlandeze care (zicea el) beau și fumează, atunci este liber să plece în altă parte… doar nimeni și nimic nu te ține să stai într-o țară pe care nu o suferi… El nu-mi reproșă nimic la această constatare a mea, deoarece ea se referea la migranți în general și, de asemenea, la mine în particular. Nu puteam fi învinuit de rasism sau lipsă de toleranță, fiindcă eu însumi eram imigrant.

Dar discuția cu asta nu luă sfârșit. Ceva mai târziu, amicul meu care mă purtase mai pe la toate moscheele Dublinului, mă întrebă:

”Iată tu, care citești Biblia, chiar crezi în ceea ce scrie în ea? Doar există atâtea variante ale Bibliei, în timp ce Coranul are doar o singură versiune necontestată de nimeni.”

Nu aveam nici o intenție și nici o plăcere de a mă contrazice cu cineva asupra sfintelor scrieri. Trecusem deja prin campusul de imigranți unde înțelesei că asemenea discuții erau de cele mai multe ori inutile, în sensul că musulmanii nu se pătrund de scrierile biblice. O singură dată le vorbisem unor credincioși din Arabia Saudită despre Biblie la cererea lor. Le-am spus despre cele zece porunci, despre înviere… după care ei se apucaseră cu toții să-mi citească din Coranul lor cu atâta râvnă încât părea că vor să mă convertească la religia lor. Mi-au citit astfel câteva ore încheiate la care am conchis că multe sure sunt aproape ca și în Biblie. Au apreciat răbdarea mea și, după aceea, chiar dacă eram unicul creștin în cameră cu șase musulmani, am simțit o mai mare stimă și răbdare pentru prezența mea printre ei.

Acum însă situația era diferită. Bosniacul avea o cu totul altă suferință ”din cauza miilor de necredincioși” pe care îi întâlnea zilnic în Dublin, a sutelor de ”Pub-uri și drogaților”. El se văicăra că lumea este imorală, dar din nou, simții un respect oarecare din partea lui că citeam Biblia, că nu fumam și că nu beam. I-am spus să nu fie fățarnic fiindcă și musulmanii beau și fumează și intra în tot felul de păcate. I-am zis că am cunoscut niște studenți musulmani în Moldova care o duceau tot timpul într-un răsfăț cu tutun, fete, alcool…

Aici bosniacul mă întrerupse și-mi puse o întrebare pe care nu am să o uit niciodată: ”Chiar crezi că Isus Hristos a fost născut de mama lui Maria, fără ca ea să fi avut sex? Tu chiar crezi în această minune? De ce crezi?” Întrebările mă șocară prin impertinența lor. Eu nu am fost și nici nu sunt unul din credincioșii care se dă în vânt pentru discuții de acest gen, dar ceva mă opri și mă făcu să-i răspund băiatului. I-am spus simplu că ”Da, cred”.

”Spune-mi și mie de ce crezi? Cum poate fi așa ceva? De crezi ceea ce nu poți niciodată verifica?”

L-am privit în ochi spunându-i răspicat:

”Ascultă, eu cred că aceasta e o minune. Dacă nu aș crede ca tine, minunea nu ar exista nici pentru mine, precum nu există pentru tine. Dar așa, eu cred fiindcă vreau ca minunea să existe. Atât”.

De atunci colegul meu de cameră nu-mi mai puse întrebări impertinente despre creștinism și discuțiile noastre se terminară aici. Nu puteam eu bănui cine suntem noi, creștinii pentru acel tânăr bosniac. Acest lucru îl aflasem mult mai târziu, dar despre asta vom scrie la momentul potrivit…

Posted in Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

În echipă internațională la Hotelul „R”

(Interculturalitate 8. Fragment din “JURNAL IRLANDEZ”)

Echipa hotelului ”R” era una internațională. La recepție era o domnișoară poloneză. La curățenie lucra o echipă de fete din Croația, Mauritania iar șefa echipei era o irlandeză asistată de o chinezoaică. Mai era și un tânăr chinez care avea grijă de menținerea gospodăriei. Îl chema Jimmy și el începu a se purta foarte autoritar cu mine chiar din prima zi. Aveam impresia că, nu știu de ce, îl supăra prezența mea în hotel. Începu să mă urmărească la tot pasul și se repezea să-mi arate cum să fac un lucru sau altul ”corect”. Ba că nu așa mă mișc, ba ca nu am pus un ștergar unde trebuie ba una, ba alta… începu acest chinez să-mi facă zile fripte.

Într-o zi îl întreb pe băiatul din România ce să fie de se repede la mine chinezul mai pentru fiecare fleac. ”Nu prea acorda mare atenție acestui Jimmy. Toți chinezii se visează manageri și sunt lipsiți de politețe. De multe ori apar conflicte între români și chinezi oriunde se întâlnesc” – mi-a zis românul.

Aflai mai târziu că toată echipa de pază a hotelului era formată din români. În total trei persoane care se rânduiau cu serviciul la intrarea principală. Doi tineri gemeni din Transilvania și un fost ofițer al trupelor aeropurtate din România. Am avut toată susținerea morală de la confrații mei din România. Ei m-au încurajat și m-au inițiat în multe subtilități ale muncii hoteliere.

”Să fii gata să faci orice muncă ți se cere, bine, la timp. Chiar dacă te roagă sa faci paturile gândește-te că ești în stare și de asta – adu-ți aminte de armata la ruși. Și la hotel e ca la armată – paturile trebuie făcute rapid și cu acuratețe… Uneori poți să fii numit să ne înlocuiești și pe noi – fii gata și de asta. În rest nu uita că fiecare își găsește calea sa în această țară. Încă nu s-a întâmplat ca cineva să nu-și găsească de muncă dacă e perseverent în Irlanda… Așa și tu. Începe de la douăzeci de ore pe care ți le-a dat deocamdată Franc și continuă căutarea. Nici nu știi ca și de aici poate să plece cineva și vor avea nevoie de de tine pentru full-time…”

Aceste și alte sfaturi ale colegilor din România m-au ajutat să mă descurc practic în toate muncile pe care mi le-au solicitat diferite poziții ce le-am ocupat ulterior la hotel.

Între timp, Franc îmi dădea cele mai dificile munci.

”Ține-te, e și asta un fel de încercare să vadă dacă te descurci.” mă consolau românii.

Am curățat tot teritoriul din jurul hotelului, ticsit de butoaie vechi, scaune rupte, mese desfăcute etc. Am spălat toată intrarea urcându-mă la înălțime pe o scară care se bălăbănea în bătaia vântului… apoi am trecut la coridoare, odăi, scări, restaurant și alte spații care urmau a fi întreținute zilnic într-o curățenie ideală. Hotelul era relativ nou și destul de mare. Cineva mi-a spus că stăpânul, care fusese un simplu tâmplar la construcții a cumpărat clădirea care anterior fusese un cinematograf și o reconstruise după un plan al său care s-a dovedit ideal pentru un hotel de patru stele.

”Ține-te bine în ochii stăpânului. Când ești la recepție, deschide-i imediat poarta de la garaj și nu-l fă să aștepte. Te poate elibera oricând fără să crâcnească…” m-au avertizat românii.

***

Timpul trecea foarte repede și treptat am însușit multe dintre secretele ascunse care mă fereau de tot felul de capcane. Am fost surprins să văd că mă descurc în a lua decizii rapide când era necesar și să observ tot felul de detalii care altă data ar fi scăpat privirii mele.

Fostul ofițer al aeropurtatelor române mă chemă într-o zi să iau masa cu el la bucătăria hotelului. Țin minte cum am refuzat deoarece nu eram sigur că se permite. El mi-a adus atunci niște cârnăciori, o ciorbă și mi-a zis că pot merge oricând la bucătărie și să vorbesc cu bucătarul care numaidecât îmi va da ceva de mâncare.

Faptul aceasta, și anume masa de dimineață și la amiază de trei ori pe săptămână însemna foarte mult pentru mine. Era o economie considerabilă, având în vedere că lucram în total doar trei zile pe săptămână. Alte zile luam masa la locul de cazare, unde puteam să folosim o plită din partea de hol amenajată pentru cantină. Coceam legume, pește, carne la cuptor iar uneori pregăteam chiar câte o supă. Era o masă ieftină, delicioasă și sănătoasă pe care deseori o împărțeam cu colegul din Bosnia.

Posted in Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

În căutare de muncă și comunicare la Dublin

(Interculturalitate 7. Fragment din ”Jirnal Irlandez”)

Când începusem să-mi caut de lucru la Dublin pentru prima oară, eram cazat la un hotel de pe str Camden, oferit de autoritățile orașului anumitor categorii de oameni, majoritatea șomeri din țări diferite. Locuiam în cameră cu un bosniac, un tânăr de vreo treizeci de ani care era obsedat de ideea de a se căsători și a face copii. Bosniacul nu se gândea la muncă. Zicea că a muncit cândva la o companie “de calculatoare” de la care a fost dat afară pentru că a întârziat de mai multe ori. El își făcea zilnic rugăciunile sale după care săruta de mai multe ori Coranul și-l lăsa apoi la un loc anume pe noptieră, în timp ce eu citeam Biblia pe care tot pe noptieră o lăsam. Nu ne supăra în nici un fel această conviețuire de confesii și tradiții.

Zilele treceau monotone și doar uneori le diversificam cu o mâncare mai deosebită ori cu o partidă de șah cu Alex, un rus care era și un fel de supraveghetor al hotelului.

Mai erau cazate la hotel și alte persoane – toate din Europa de Est, dar mai comunicativi s-au dovedit a fi lituanienii.

Un lituanian de vreo treizeci de ani, stătea mai tot timpul beat, culcat în micuța sa cameră. Zicea că era căsătorit și că trimite mulți bani soției sale. Eram la început intrigat deoarece nu-l vedeam să meargă la nici o muncă. Apoi am înțeles că el de fapt nici nu avea nevoie să muncească, deoarece avea o sursă “stabilă” de venit din… furat. Da, fura lituanianul, cu înverșunare fura din magazinele alimentare… Fura mai mult băuturi alcoolice pe care le vindea apoi la jumătate de preț. Mi-a propus și mie să-mi aleg ce băutură doresc pentru că mi-o poate aduce oricând. Atunci când l-am refuzat, mi-a spus că poate fura ceva de mâncare pentru mine… tot la jumătate de preț. L-am refuzat și a doua oară după care bărbatul înțelese probabil că nu prea poate face business cu mine.

Țin bine minte acea zi de iunie, când mi-am găsit primul job la Dublin.

Aveam tipărite un teanc de CV-uri pe care le lăsam oriunde găseam o ușă deschisă – pe la magazine, oficii, hoteluri etc. Eram în partea de Nord a orașului, ziua era însorită, una dintre acele zile la Dublin când te bucuri de lumină și viață mai mult ca oricând. Ușa hotelului ”R” îmi răsări în fașă pe neprins de veste, după ce cotisem pe o stradă de la stația de tren. Băiatul de la intrare s-a dovedit a fi un român. I-am spus că îmi caut de muncă și el m-a sfătuit să merg în interiorul hotelului unde urma să-l cunosc pe manager. ”Întreabă de Franc”, mi-a zis. ”E un om bun și poate ai norocul să te primească.”

Am intrat în holul hotelului care mi se păru a fi imens. Am întrebat recepționera de serviciu de Franc și ea mi-a zis să aștept fiindcă ”Franc e undeva pe aproape și imediat cum îl văd îi comunic despre dumneavoastră…”

Am luat loc într-un jilț din capătul holului.

A durat ceva timp până de mine s-a apropiat un om, suplu, iute la mișcări, să fi fost recent trecut de șaizeci de ani. Mi-a întins mâna și s-a prezentat scurt:

  • Sunt Franc. Cu ce vă pot ajuta?
  • Sunt Gheorghe, zic, caut de muncă. Acesta este CV-ul meu. Dispun de permis de muncă în țară și aș accepta orice poziție pe care mi-ați propune-o.

Franc îmi luă CV-ul, cardul cu codul public personal și se ridică spunându-mi să-l aștept ca revine în scurt timp.

Trebuie să recunosc că aveam emoții. Nu lucrasem de mult timp și eram gata să accept orice muncă. Franc reveni în curând, luă loc pe un fotoliu din fața mea și zise scurt:

  • Povestește-mi ceva despre tine.

I-am spus o scurta istorie despre mine, punând accent mai mult pe practicile de muncă pe care le avusem anterior în Moldova și în Irlanda.

  • Văd ca ești un om educat și ai o Engleză bună. Cum de ai ajuns tocmai la hotelul nostru? ți-a spus cineva anume să vii la noi?
  • Eu caut cu disperare de mai mult timp și intru oriunde cred ca ar apărea vreo oportunitate de a munci.

Franc s-a interesat dacă primesc ajutorul social și dacă aș accepta o muncă part-time. I-am spus că sunt dispus să muncesc și part-time, în perspectiva că poate să apară ceva constant în viitor și că sunt la evidență la oficiul forțelor de muncă.

Franc iar se ridică și-mi spuse scurt să aștept. De data asta se reținu mai mult timp. În așteptarea mea mă surprinsesem că mă rog la Dumnezeu ca să fiu angajat. Când reveni de această dată, el mă întrebă dacă pot începe chiar de mâine. Firește că am acceptat…

  • Îți pot oferi un part-time la curățenie. Ia-ți o cămașă albă, pantaloni negri, iar cravată îți dăm noi că avem mai multe la recepție. Îți dau și un avans de o sută de euro pentru aceasta. Vezi, numaidecât să ai telefonul cu tine și te aștept mâine la ora nouă.

M-am ridicat și i-am mulțumit acestui om, care îmi dăruise o imensă bucurie și ușurare. Și azi cred că a fost un mare noroc să dau anume peste el. La ieșire, românul mă ascultă și apoi îmi întinse mâna:

• Felicitările mele! Ai fost primit la muncă. Ți-am spus că Franc e un om de treabă! Vino mâine și încolo s-o vedea… poate apare ceva permanent.

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , , , | Leave a comment