Pe aripi de carton (din seria “Copiii de strada ai Chisinaului”)

 

Un ofiţier de poliţie de la centrul de distribuire a minorilor din centrul capitalei mi-a arătat un reţinut „pregătit pentru interviu”. Era un copil de 11 ani care plîngea şi a spus că a venit de la ţară şi că e „petru prima dată la poliţie”. „Alţii acum nu avem. Pe acei care sunt din oraş îi trimitem acasă”– mi-a spus ofiţerul sfătuindu-mă să mă duc „la magazinul universal central, unde lîngă lăzile cu gunoaie trăiesc cîteva familii cu copii. „Ei înoptează acolo, o să-i vedeţi. Cel mai mare din ei este Artiom şi are vre-o 16 ani. Este şi mamă-sa acolo. A vîndut idioata apartamentul şi ţine copii în stradă”

            Am găsit-o pe „mama lui Artiom” înconjurată de cutii de carton şi ambalaje mici de tot felul. Mai era o doamnă cu ea, se vedea că erau din aceiaşi categorie. Desfăceau nişte hîrtii cu resturi de mîncare culese de pe aiurea Era seara pe amurgite, frig şi bureza. La cîţiva metri, pe cimentul gol de lîngă un gard de beton, dormea cineva acoperit cu o bucată de muşama. Pe mîna albă ieşită de sub muşama se prelingeau picăturile de ploaie. M-am gîndit atunci că sub cortul de muşama ar putea să fie cineva mort, iar lumea trece pe alături şi face cumărături…  „Nu ştiu unde este băiatul. El nu vine pe aici de vre-o 4 zile” mi-a spus femeia care mi s-a prezentat a fi „mama lui Artiom” Veniţi dimineaţă, poate va trece.” Am fost şi dimineaţa următoare. Vînzătorii ambulanţi din apropierea lăzilor cu gunoaie mi-au spus nu i-au văzut pe băieţi şi să mă duc pe la autogară ori prin piaţă că pe acolo sunt o puzderie de „bandiuhari” de care caut. „Dar am vrea să vă întrebăm ceva, m-a oprit un vînzător la plecare, nu ştiţi unde au dus-o pe femeia ceea, pe care au găsit-o azi dimineaţă moartă acolo?” Mi-a arătat spre locul unde văzusem mai dăunăzi corpul acoperit cu muşama…

            Pe Artion aşa şi nu l-am găsit. Poliţiştii din autogară m-au sfătuit să merg la gara de tren, deoarece „pe aici ei nu prea vin că-i luăm noi pe fugă”. Am încercat să mă descurc de unul singur şi să găsesc persoanele de care aveam nevoie.

Petrică – copil de stradă, 15 ani

Nicolaie – copil de stradă, 16 ani

I-am recunoscut imediat după încălţămintea jerpelită şi hainele vechi cu care erau îmbrăcaţi. Unul din ei ducea o legătură cu carton pe cap. Celălalt, mai răsărit îl însoţea cu mînile în buzunare la cîţiva paşi. M-au privit cu interes şi oarecum cu neîncredere cînd le-am spus că sunt ziarist şi aş vrea să vorbesc cu ei. Văzînd că sunt ocupaţi cu drumul lor şi cu căratul cartonului le-am promis că le pun şi o masă de dimineaţă. Promisiunea mea a avut efect. „Mergem să ducem cartonul şi apoi vorbim” mi-a spus cel mai mare.

            Cartonul l-au dus la un particular cu domiciliu lîngă autogară. Pentru 5kg şi jumătate băieţii au luat 2,5 lei. După „micul dejun” pe care i le-am oferit la o cantină din apropiere m-au urmat cuminţi pînă la maşină.

Confesiunea lui Petrică Băiatul nu a învăţat la şcoală de cînd se ţine minte. Nu poate să citească. Zice că părinţii nu l-au dat la şcoală, deşi învăţătorii veneau pe la ei pe acasă să-i cheme. „Mai bine stai acasă şi lucrează” îi spunea tată. Părinţii sunt alcoolici şi trăiesc la ţară cu sora mai mică şi cu bunica paralizată. Mai are o soră mai mare care e măritată. Băiatul nu a fast pe acasă de circa patru ani, de cînd a venit la Chişinău. Uneori sună cînd are posibilitatea la nişte „nănaşi” şi întreabă ce mai este prin sat. Cînd era acasă tata îl bătea şi-l trimitea pe la oameni la lucru cu ziua ori să caute sticle şi să aducă bani acasă. „Trebuia să le aduc bani de băutură, iar cînd mă bătea, doar bunica îmi ţinea apărarea. Ea spunea: „Daţii-i pace băiatului că o să crească mare şi o să plece de acasă” Părinţii lui Petrică plecau pe vară la lucru în Ucraina, lăsîndu-l cu surioara în grija bunicăi şi a surorii mai mari. În ultimul timp ştie că mama lucrase la o cazangerie, iar tata – hamal la un depozit din sat. „Ei se îmbată în fiecare zi, caută sticle prin gunoaie şi fac bani de băutură. Cred că şi pe sora mai mică o bat.. O bătea rău şi pe mama. Eu mă băgam între ei să o apăr pe mama şi atunci mă bătea şi pe mine. Mi-a spart capul de două ori, odată cu scaunul, şi odată am căzut şi m-am lovit de o ţintă.

            La Chişinău a venit cu un băiat din sat, de vîrsta lui care i-a spus: „Hai şi ai să vezi oraşul cît de frumos e” Petrică îşi aminteşte cum a intrat prima dată în oraş şi cît de frumos i s-a părut totul: clădiri cu multe etaje, multă lume… La început s-a legat cu un ţigan care i-a spus să cerşească pentru el că îi arată unde să înopteze. Ţiganul l-a dus într-u subsol de la un hotel din centrul oraşului (chiar lîngă primărie) unde „locuiau” mai mult de 20 de oameni cu copii. „Acolo era bine. Aveam căldură de la  trube ( conducte termice n.n.)  aveam unde ne spăla, paturi…” Şi acum îi pare rău după acel subsol. Poliţia i-a alungat pe toţi de acolo. „Poliţia era să ne lase în pace, dar un băiat plîngea totdeauna că vrea la mama şi vecinii din blocuri nu mai puteau de plînsetele lui. Cred că cineva a sunat să vină să ne ia”. Petrică a fost şi el luat la poliţie, dar nu i-au făcut nimic. „M-au ţinut 2 săptămîni la ei. Eram mai mulţi copii. Ne dădeau de mîncare de trei ori pe zi şi ne întrebau de ce stăm pe stradă, de ce nu ne ducem acasă…” De la poliţie iar a ieşit în stradă. Altădată cînd a fost luat la poliţie, băiatul a sunat la un cunoscut din oraş: „Am uitat cum îl chiamă, dar e un om de aista care filmează şi face fotografii. Mi-a făcut şi o fotografie… A venit şi m-a luat, m-a dus la el acasă, m-a lăsat de m-am spălat, m-a hrănit şi mi-a dat nişte haine vechi ai copiilor lui”

            Pînă a-l cunoaşte pe Nicolaie, Petrică a fost în grupul lui „Robert” (17 ani) şi „Dlinnîi” (18) ani. Cerşea toată ziua, „lucra prin piaţă” (fura cînd îi cădea ceva de prin genţi) ori „ţinea acoperiş” pentru alţii (să nu vină poliţia). Toţi banii îi dădea lui „Dlinîi” şi „Robert”. Se întîmpla să facă şi 50 de lei pe zi, din care primea 5 sau 10 lei pentru mîncare şi „video”. Dlinîi şi Robert „miroseau clei” şi fumau cînepă „iarbă de aceea care vinde o femeie lîngă teatru”  şi cheltuiau toţi banii pe fete şi prin baruri. (Băiatul mi-a povestit în detalii cum se „miroase” cleiul, de care clei este mai bun pentru o asemenea treabă) „Pentru ei era puţin să cheltuie într-o seară 200 sau chiar 300 de lei” Acum ştie doar că acei băieţi sunt narcomani, dar nu mai ştie unde-s. „Robert era armean şi avea părinţi bogaţi. El chiar fura aurul de acasă şi-l vindea pentru narcotice”

            Acum „şeful” lor este Nicolaie. În grup sunt de toţi 4. Mai este o fată de 13 ani şi frăţiorul ei mai mic. Petrică dă toţi banii lui Nicolaie că aşa s-au înţeles. Nicolaie este mai puternic şi de dînsul nu se anină toţi. (Nicolaie dă afirmativ din cap) Băiatul mi-a povestit că deseori, seara tîrziu narcomanii le iau banii. Acum două săptămîni s-a întîmplat un caz. „La început au  cerut un leu doi şi apoi m-au caută prin buzunare. Mi-au luat 25 de lei”. Petrică ştie că nu e bine să fugi de narcomani, că dacă te prind e mai rău, poate să te bată. Nicolaie a văzut şi el scena, dar nu a putut face nimic, căci „narcomanii” sunt mai mari şi mai puternici.

            Toată grupa cerşeşte prin tren. Se adună seara şi numără banii iar Nicolaie le dă cît consideră el că e nevoie. Uneori le iese şi 80 şi 100 de lei pe zi (în total) Băieţii fac şi economie. Din banii economisiţi, ultima dată de exemplu, au cumpărat fetei chiloţi, pantofi şi pulover. Frăţiorului ei i-au luat de încălţat. Problema cea mare a băieţilor este că ei joacă „poker” la aparate. „Uneori pierdem toţi banii pe care îi facem” a zis petrică. „Da uneori mă ridic şi la 40 de lei” a adăugat Nicolaie. Dar băieţii totdeauna ţin cîte un ban pentru toţi „pentru un pirojoc de acela mare, cu cîrnaţ şi pentru „vidic”

Povestea lui Nicolaie Băiatul este dintr-o familie de ruşi alcoolici şi este din Chişinău. A terminat 5 clase după care nu a mai mers la şcoală. Tatăl drept a murit şi acum în apartament stă mama, tatăl vitreg, patru surori mai mari, dintre care 3 sunt măritate. Toată lumea bea. Într-un apartament cu 3 odăi stau vre-o 10 oameni şi toţi fără excepţie beau. Mama lui Nicolaie a lucrat ultima oară, cu doi ani în urmă în parc, făcînd curăţenie. De cînd a venit tatăl vitreg, băiatul nu mai poate sta acasă. „M-a alungat de la casă, spunînd că au numai cheltuieli cu mine şi că mă pot întreţine singur. Cînd trec pe acasă să o văd pe mama, mă bat totdeauna cu tatăl vitreg. El a zis că mă va ucide. Eu i-am spus acelaşi lucru. Ieri dimineaţă am trecut cu Petrică pe acasă şi el a văzut cum m-a bătut. M-a lovit la ureche”

            Fiind cel mai mare, Nicolaie are grijă de toţi membrii grupului. El se duce la „Strelcă” dacă e nevoie. Asta se întîmplă cînd un alt grup dau peste ei şi se iau la harţă. Se bat de obicei „liderii”. Ceilalţi doar se uită.  Nicolaie spune liniştit că-i bate pînă îşi iau tălpăşiţa.

            Acum trăiesc toţi patru într-un subsol. Azi fata şi fratele ei vor căra carton toată ziua şi vor avea ce mînca. Pentru a avea permisiunea de a aduna carton din piaţă, băieţii plătesc poliţiştilor cîte 5 lei. „Nu ne ducem noi de bună voie să le dăm. Ei cer cînd ne văd 5 lei”

            Nicolaie a avut mari probleme cu poliţia. A fost arestat pentru un furt. „Am furat dintr-un apartament din Chişinău 6000 de lei şi am fost prinşi. Asta s-a întîmplat că un băiat a început să numere banii furaţi chiar lîngă casă. Cineva ne-a văzut şi a sunat la poliţie” Pentru acest caz, Nicolaie a fost pedepsit cu privaţiune de libertate condiţionat pentru un an de zile şi stă la evidenţă la poliţie. Băiatul spune că nu acesta a fost motivul pentru care a fost alungat de acasă.

            Fură de la cine pot cînd sunt în piaţă, dar crede că e foarte periculos. Petrică şi ceilalţi îi acoperă şi Nicolaie fură. Cel mai simplu e  să furi din genţi, că ştiu cum să le deschidă.

            Vara trecută au fost cu Petrică la Odesa. Acolo au ajutat la descărcat harbuji la piaţă, lucru pentr care li se plătea „bine”. Seara cerşesc şi în Odesa, fură, dar acolo e mai uşor să fugi de poliţie fiindcă e mai multă lume ca la Chişinău, cred băieţii.

La Odesa Nicolaie a făcut cunoştinţă cu o fată, părinţii căreia erau plecaţi la muncă undeva. „Ea e cu un an mai mare ca mine şi m-a chemat să stau la dînsa că se temea să stea singură în apartament” Deşi nu o iubea „fiindcă nu era frumoasă”, Nicolaie a trăit cu ea ca şi cu o soţie adevărată. A folosit de fiecare dată prezervative, fiindcă ştie de sifilis şi alte boli. Dar se temea mai mult ca fata să nu devină gravidă.

Şi Petrică locuia cu ei. Fata din Odesa îi ajuta să găsească apartamente în care să intre şi era foarte bună pentru supravegheat, şi datorită ei  nu au avut probleme cu poliţia de acolo. „Probleme la Odesa avem tot cu „păţani” din Moldova. Ei ne cer bani, ne alungă, dar pînă la urmă mă bat şi ne lasă în pace” a spus Nicolaie.

            Cel mai mare furt pentru care nu au fost prinşi, l-au organizat la Odesa. Dintr-un apartament au furat 9000 de dolari. „Toată vara am trăit toţi trei cu banii ceea” a adăugat vesel Petrică. I-am întrebat cum poţi cheltui atîţia bani şi Petrică iar a adăugaat: „Am mers aproape în fiecare zi cu corabia…! Dar ce mîncăruri erau acolo, aşa-i Nicolaie?” Nicolaie a mai adăugat sec că vre-o cîteva mii le-a pierdut la jocurile de noroc. Banii furaţi nu-i schimbau la bancă, ci la bişniţari de la piaţă. „Maşini aţi furat?” – i-am întrebat. „Nu a zis Nicolaie, pentru că ne poate opri poliţia”. Bine, dar puteţi deschide uşile la maşină?” „Fără nici o problemă, mai ales una ca a matale, care nu are „signalizaţie”.

            Ne-am luat rămas bun la gara de tren, de unde băieţii aveau de gînd să prindă trenul care pleca spre Odesa. Mai era ceva timp. „Ce ai de gînd să faci Nicolaie în viitor?” Băiatul a răspuns ca un matur: „Să lucrez… Vreau să am o fată… Nu-mi plac prostituatele” Mi-a spus că prostituate la Chişinău a avut mai multe şi „fără nici un ban”. „Da nu ţii minte la aceia cum i-ai dat 200 de lei?” i-a amintit repede Petrică cu o naivitate ce încă mai denota copilul din el.

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language). Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s