Ceva se va întâmpla…

De fiecare dată, când mă vedea pe coridor ori în camera pentru oaspeți, Mary se apropia de mine cu pașii săi mici, tupilată parcă și exact cu același gest își scotea ochelari, se înclina spre urechea mea și spunea cu o voce pierdută de copil înspăimântat – ”Ceva se va întâmpla… Degrabă…”
Nu își termina niciodată acest gând ascuns de alții și numai ea una părea că știe taina unei întâmplări ce avea să se petreacă în curând.
”Ceva oribil se va întâmpla…”
”Ce anume se va întâmpla, Mary?” o ispiteam eu, încercând să devin curios.
Ea însă trecea imediat la alt subiect, de obicei la unul legat de statutul meu în Marea Britanie.
”Trebuie să îți găsești ceva de muncă, să câștigi ceva bani și să-ți ajuți familia din Moldova”, trecea ea la cea mai spinoasă problemă cu care mă confruntam de câteva luni.
”Ce poți să faci? Ce ai făcut în țara ta, în Moldova?”
Îi spuneam că la început aș fi de acord cu orice muncă, dar nu am număr național de asigurare socială, fără de care nu te ia nimeni nicăieri. Îi povesteam apoi câte ceva despre munca mea de învățător din Moldova…
”A-a-a… ai putea să fii învățător și aici, în Anglia! Să predai limba română ori limba rusă, ori, mai bine, limba spaniolă, căci prietena mea Jackie predă spaniola și are o agenție…”
”Eu nu vorbesc spaniola, Mary”, o corectam la rândul meu a câta oară…
Ea se uita la mine mirată și atunci știam exact ce va spune:
”Ai putea preda limba rusă. Tu doar ai trăit în Moldova, în Rusia… și acolo vorbiți rusa. Cred că în Marea Britanie sunt puțini profesori de rusă și de română, fiindcă puțini oameni studiază acum aceste limbi… Jackie are o agenție pentru profesori și asigură diferite organizații cu învățători de limbi străine, ceea ce îi permite să câștige mai bine ca la școală. Ea a fost învățătoare și e prietena mea… Te va ajuta neapărat. Eu îi voi spune că tu vorbești și rusa și romana, franceza, spaniola…”
”Eu nu vorbesc spaniola, Mary…”
Încercam să înțeleg de unde această disponibilitate de a ajuta pe alții, la unele persoane, care au ele însele stringentă nevoie de ajutor.
Știam că Mary este tratată de alcoolism, că a fost adusă la acest centru curativ de soțul ei Andrew, care e pensionar, că a fost lipsită de dreptul de a conduce automobilul, ca are copii și nepoți… și că, în fine, orice doză de băutură alcoolică, cât de neînsemnată, i-ar provoca probleme catastrofale.
”Ceva se va întâmpla degrabă… Ai să vezi. Știi, astă noapte…”
Zvonurile, pe care mi le spunea, erau pline de ciudățenii – cine și ce a făcut noaptea trecută, cine fu adus în secție și cine a plecat… Mary le știa pe toate, de parcă ea ar fi fost managerul centrului. Nu știa nimic însă referitor la eliberarea ei – când va pleca, și dacă mâine ori poimâine Andrew va veni să o ia.
”… Astă noapte, băiatul din camera 1.5 a fost găsit semi-mort în grădină. El e din Scotland. Știi acolo toți mor mai devreme decât în alte regiuni… și sunt mai multe sinucideri… dar băiatul acesta a luat o doză mare de cocaină și mai nu a murit… Și-a pierdut pantalonii și încălțările prin pădurea de după grădină… Era plin de sânge din cauza spinilor… Îți imaginezi – să mergi desculț și dezbrăcat prin spini, printre salcâmii de nepătruns, ca sârma ghimpată…”
Îl cunoșteam pe omul despre care îmi vorbea Mary. Avea vre-o treizeci de ani și venea la el în vizită o tânără corpolentă – fie că era braziliană, fie spaniolă… După ce tânăra pleca, băiatul rămânea mult timp izolat și trist, fumând țigară după țigară…
”Ceva o să se întâmple. Ceva oribil… Ai să vezi.”
Zilele însă se scurgeau cu aceeași monotonie, ca și umezeala efemeră a ploilor englezești. Un pacient venea, altul pleca… Nimic nu se întâmpla ieșit din comun.
În una din asemenea zile l-am cunoscut pe Sam Gladvin, care, deși bolnav de cancer la un stadiu avansat, era plin de viață, optimist, cu planuri mari pentru un viitor iluzoriu, trăit intens de el. Sam înțelegea că boala sa se afla într-un stadiu de complicații iremediabile, micșorându-i considerabil șansele de supraviețuire… ”Vreau să trăiesc, oameni buni! Uitați-vă la mine! Mi-e dragă viața și voi îmi sunteți dragi! Râdeți cu mine, întrebați-mă, cereți…” Astfel vorbeau ochii și gesturile acestui om.
Aflând să sunt din Moldova, Sam a fost foarte mișcat să știe că vin din ”fosta Rusie”, dintr-o mică țară comunistă, care, pe timpuri, a fost o colonie a imperiului sovietic… Sam, însă fu cel mai mult mișcat aflând că sunt pasionat de acuarelă. În una din zile, văzând că mă pregăteam să merg la biblioteca din Boomfield, scoase o bancnotă de douăzeci de lire și mi-o întinse să o iau.
”De ce îmi dai bani pe care nu ți i-am cerut, Sam?”, l-am întrebat mirat, refuzându-i politicos oferta.
”Pur și simplu. Îmi placi, omule!” a răspuns Sam, cum nu se poate mai sincer.
Altă dată, Sam veni în camera mea cu o carte despre recuperarea spirituală… ”O să-ți placă. Mulți oameni s-au întremat, urmărind recomandările acestui autor…” Mi-a spus visător: ”Am să te iau la muncă în una din companiile mele de caritate…”
Sam avea de gând să adune fonduri pentru proiecte de cercetare în domeniul de lecuire a cancerului și altor boli. ”Te voi face responsabil pentru relațiile cu Europa de Est. Acolo mai sunt țări în curs de dezvoltare…”
Într-un continuu schimb de opinii, după câteva zile, Fondul de Caritate al lui Sam prindea treptat contururi. El urma să funcționeze în conlucrare cu biserica, cu o rețea de magazine, ce urmau a fi deschise în Anglia și peste hotare… Căzusem de acord că ar trebui să avem și o rețea informativă pe internet, o pagina, de exemplu, pe care ar fi expuse produsele de artă și artizanat ale membrilor fundației… Planuri mari, frumoase, în mințile a doi oameni pe care soarta i-a întâlnit întâmplător la această periferie a Londrei.
Optimismul lui Sam se asemăna cu flacăra plăpândă a unui capăt de lumânare. Mâna dreaptă îi era caldă, iar cea stângă – rece în permanență. ”E din cauza circulației insuficiente a sângelui. Inima mea nu mai pulsează, iar eu încă mai trăiesc”, glumea Sam. La o privire mai atentă, puteai ușor observa, însă, acea umbră de tristețe abia sesizabilă, pe fața acestui om, viața căruia nu mai depindea nici de el, nici de medici…
”Ceva se va întâmpla…” continua să-mi spună Mary în șoaptă. ”Am auzit, că domnul acela, Sam, te va angaja la lucru. Așa e? E un om bun. Are și o companie prosperă. O asemenea relație nu strică prin părțile noastre…
De unde putea ști Mary aceste detalii, cine i le spunea? Cert e că Mary le știa într-adevăr pe toate. În una din zile mi-a spus bucuroasă: ”Cred că voi pleca sâmbătă, căci Andrew a promis că vine să mă ia.”
Între timp, la centru fu internat un tânăr, cam de vre-o douăzeci și cinci de ani, cu o față frumoasă de actor de Hollywood, părul a la Di Caprio, înalt, zvelt. În ciuda vârstei, purta cu el în permanență o păpușă – unul dintre acei ursuleți de pluș confecționați manual și de care azi e plină Anglia. De asemenea putea fi văzut cu o carte – semn că era pasionat de lectură. În fiecare zi era vizitat de mama și bunica, după care vizite, băiatul rămânea cu multe dulciuri, băuturi răcoritoare… De fiecare dată, după plecarea rudelor, rămânea plângând la ușă…
„Ceva se va întâmpla… În curând… Neapărat…”
Băiatul mi-a spus că îl cheamă Rick și că e pasionat mai mult de scris, de fapt. S-a întâmplat să-l surprind odată în curte, plângând sfios cu țigara în dinți. Am încercat să-i recomand un remediu de consolare, despre care citisem undeva – să scrie nu doar atunci când se simte bine, ci și când se simte rău, slăbit, singur, părăsit, departe de cei dragi, ori în preajma lor… ”Scrie, băiatule, dacă asta ți-e dat! Întotdeauna! Scrie despre orice! Fă notițe, însemnări, oricând ai un pix și o foaie la îndemână. Scrisul este tămăduitor…”
Tânărul mă privi luminat și-mi spuse atunci, că el scrie demult, de când se ține minte. ”Am scris cinci romane a câte trei sute de pagini și circa douăzeci de bucăți de proză scurtă…”
”Doamne(!)”, gândii în glas tare, ”la vârsta ta…, cinci romane…” Despre ce?! Care e subiectul? Despre ce ar fi putut să scrie un adolescent ca tine?!”
”Am scris un roman, de exemplu, despre viața buneilor mei, unul care este foarte realist și… unicul în acest gen. Celelalte țin de domeniul fantasticului, ori, mai bine zis, a istoriilor horror.”
Nu m-a mirat acest răspuns, din timp ce Marea Britanie este patria lui Harry Potter și a aventurilor lui, pe baza cărora sunt educate deja câteva generații…
”Nu le-a citit încă nimeni, decât mama și bunica mea…”
Băiatul mi-a povestit despre practica sa de scriitor iar eu l-am ascultat cu răbdare și interes. A început să scrie demult, după cursurile de inițiere în arta scrierii romanelor și a prozei scurte, pe care le-a urmat la colegiu…
Nimic, însă, nu se întâmpla deosebit nici la centrul nostru, nici în Marea Britanie. Atâta doar că televiziunea și presa erau în permanență preocupate de impactul economic al disputei fotbalistice dintre cluburile Celsea și Mancester United, de abuzul consumului de alcool în rândul adolescenților și de creșterea continua, dramatică, a prețurilor la petrol, care în ultimul an s-au dublat. Lumea vrea în continuare echilibru, egalitate și libertate economică…
”Ceva se va întâmpla. Iată că vine ziua…”
Sâmbătă, așa cum spusese Mary, sosi Andrew. Am făcut cunoștință cu el în timp ce o aștepta să vină în sala pentru vizitatori. Era îmbrăcat în haine de marinar de coastă și arăta foarte bine pentru vârsta lui înaintată. Mi s-a părut un tip cam nervos, unul dintre acei oameni, care-și freacă în permanență mâinile, de parcă ar fi vrut să le spele…
Au stat cu Mary la o terasă, la soare, aproape toată ziua. Seara, însă, am rămas surprins să aflu, că Mary nu plecase. Fie că medicii nu i-au permis, fie că Andrew făcuse o promisiune aiurea. Așa și nu am aflat ce se întâmplase de fapt. Mary a reușit să-mi spună doar că nu a putut să-i propună lui Andrew să mă ia în ospeție la ei. ”Era prea enervat…”
Pe la miezul nopții fui trezit de strigătele ei disperate ce veneau de undeva din capătul coridorului. Am ieșit și am văzut-o pe Mary rezemată de un perete, biată, cu privirea-i nebunatică, zvăpăiată. Se uită la mine, fără să dea vre-un semn că mă recunoaște. Striga într-una ”No… no… no…”
Medicii au ridicat-o și au dus-o în camera ei.
De unde luase Mary alcool? De unde!? Prin preajmă nu erau magazine și nici persoane private, care să vândă băutură…
A doua zi, dimineață, aflai că femeia plecase. Cineva mi-a spus că a venit o doamnă după ea și o luase. Mary a lăsat, totuși, la recepție un bilețel pentru mine. Îmi promitea că mă va telefona vinerea următoare între nouă și zece. Urma să aștept sunetul ei ”la telefonul public de pe coridor…” Totul se petrecu atât de neașteptat. Nici nu reușirăm să facem schimb de numere de telefoane…
Un timp am rămas singur și începusem să uit acel enigmatic ”ceva se va întâmpla…”
În următoarele zile se petrecură totuși niște schimbări, niște lucruri pe care nu le-aș fi putut prevedea ori anticipa. Miercuri pe la amiază Sam Dladvin intră în odaia mea, spunând din prag: ”Am ceva pentru tine! Eu voi pleca de la centru, azi pe la zece, și vreau să-ți las niște lucruri. Ia-le. Sunt din partea mea: apă, ceva dulciuri și… acesta e cadoul meu pentru tine…”
Omul puse pe masă un complet mare de culori de acuarelă, pastel și două caiete de hârtie de cea mai bună calitate, o paletă… și un complet de periuțe de mărime mică. ”Poftim, frate, toate astea le-am luat pentru tine – modestul meu cadou.” Simțeam că îmi dăruiește din toată inima, absolut dezinteresat, aceste lucruri frumoase… ”Ia-le și bucură-te.”
Apoi îmi întinse o carte de vizită cu adresa sa de la domiciliu și telefoanele de contact. Mă îmbrățișă la despărțire și plecă englezește.
Rămaserăm eu și Rick dintre cei veniți mai devreme. Fiecare în odaia lui, cu singurătatea lui. Într-o după-amiază, când tocmai reveneam după o scurtă plimbare prin grădina înflorită a centrului, tânărul scriitor se apropie de mine și îmi vorbi în șoaptă, cu lacrimi în ochi, că se teme noaptea de oamenii noi care sunt internați la centrul nostru. ”Astă noapte cineva bătu insistent la ușă să-i deschid… Nu știu cine era. Mă temeam, căci un om bun nu vine noaptea să bată la ușă… A bătut atât de insistent, încet, nu tare… de parcă s-ar fi strecurat un șobolan…”
I-am propus să treacă în camera mea unde era un pat liber.
”Aici e mult mai luminos” – mi-a zis, ”mai spațios și mai sigur…”
Vineri toată ziua în geamuri a sunat o ploiță de primăvară, măruntă și pașnică. După amiază la centru mai veni un om. Era îmbrăcat în haine militare negre de legionar. Spunea că a venit după lupte grele purtate de armata legionară franceză undeva prin Africa. Părea fericit. Cânta la chitară niște improvizații din Presley și fuma o lulea ce semăna a fi făcută din perlă neagră…
În acea seară am plecat și eu, lăsând scriitorul singur, cu ursulețul în brațe și lacrimi de disperare în ochi.
Ofițerii de la slujba engleză de emigrare, care veniseră să mă ia, mă grăbeau să-mi adun lucrurile și să urc în mașina lor. ”Sunteți reținut fiindcă ați intrat ilegal în Marea Britanie…”
Mergeam spre ieșire însoțit de cei doi ofițeri. Undeva pe coridor se auzea sunetul strident al telefonului public. Era trecut de ora nouă și e foarte posibil să fi fost un sunet de la Mary…

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s