Trădări cruciale

Fiecare epocă îşi are eroii şi trădătorii săi. Aşa se întâmplă însă că venerându-şi eroii, purtându-i în inimile generaţiilor, înveşnicindu-i pe pagini de carte, oamenii uită de marele trădări. Trădătorul nu este un antierou. El este asemenea unei cârtiţe – nevăzut, necunoscut de cei pe care îi trădează, deşi trăieşte şi activează alături de ei. El, trădătorul prin natura sa se află într-o permanentă ipostază de dedublare, este individul care îşi trăieşte viaţa în subterană, în ascunzişurile unde lumina pătrunde cu greu peste zeci, sute sau chiar mii de de ani. Unele fapte de trădare rămân rîmân şi azi a fi pline de mister, fără ca să mai existe vre-o şansă ca numele făptuitorului să fie cunoscut. Nu înzadar în limbajul serviciilor secrete cârtiţa este asociată cu trădătorul de cea mai înaltă speţă, trădătorul din aceleaşi servicii secrete, care lucrează însă împotriva camarazilor săi.
Biografia Moldovei a fost şi este încă plină de petele murdare lăsate de trădările ce au modelat soarta a milioane de oameni. Deşi uneori erau declarate a fi făcute spre binele cetăţenilor, un rău necesar care să salveze poporul de la pierzanie, ele până la urmă s-au dovedit a fi fie rezultatul unei elementare lipse de moralitate politică şi patriotică a înalţilor demnitari sau funcţionari de stat, fie rezultatul schemelor de racolare puse bine în aplicare de agenţiile străine,.
Cei mai odioşi trădători au trăit în perioadele dominate de NKVD şi KGB, când basarabenii au fost impuşi, învăţaţi să trăiască cu trădătorii, să-i accepte, să se denunţe, astfel ca să nu mai aibă încredere în nimic. Moldova şi-a avut trădătorii săi mărunţi, meschini, care însă aspirau la glorie şi avere, la putere şi recunoştinţă. Trădători prin vocaţie, de bună voie sau impuşi, aceştia s-au ales până la urmă cu ceea ce merită să se aleagă un intrus – s-au stins în hăul uitării, respinşi în veşnică singurătate acasă sau departe de ţară şi neam. Au trădat mai ales persoanele avide, fără un pic de inteligenţă, întîmplător ajunşe pe scara ierarhiilor sociale, politice sau militare. Printre trădătorii Moldovei se numără băştinaşi şi venetici, oameni simpli, miniştri sau conducători de stat.
Prin studiile de caz incluse în această colecţie intenţionăm să scoatem din negurile vremii nu fapta trădării în sine, ci cauza nobilă sau persoana trădată, să ne apropiem de filele ascunse de istorie, peste care ne-am apropiat deseori în grabă, superficial, sau nu am avut timp să le cunoaştem. Măreţia şi laşitatea, morala de o aleasă fineţe şi făţărnicia sufletelor meschine toate se întâlnesc în actul trădării într-o antonimie perfectă.
Probabil, dintre multiplele sensuri pe care le-a avut latinescul trado, tradere de la care avem azi românescul trădare cel mai mult se potriveşte zilelor noastre acel trado arma hostibus adică a preda duşmanilor armele. Pentru romani trado, tradere mai însemna “a transmite”, “a povesti”, “a se încredinţa”. Azi când spunem “a trăda” înţelegem printre altele “a înşela în mod voit şi premeditat pe cineva”, “a nu mai sprijini o cauză, o idee” “a fi infidel”, “a săvârşi o infracţiune gravă privind securitatea şi (sau) integritatea unui stat”. Pot fi deci trădate, înşelate persoane concrete dar şi cauze de stat. Cert este că trădarea este o lovitură. Deseori ea este fatală. Ea poate influenţa mersul unui război, al istoriei, soarta de mai departe a unui individ sau a unei ţări, să ruineze o parte şi să o înalţe pe alta.
După cum vom vedea însă, dicţionarele nu acoperă toate sensuriel pe care impune realitatea pentru acest acte şi autorii lor. Trădătorii au totdeauna parte de o dublă apreciere. Una de condamnare şi alta de venerare. De ură din partea celui trădat şi recunoştinţă din partea celui în folosul căruia s-a făcut trădarea. Uneori istoria îi îndreptăţeşte pe trădătorii care au plătit cu viaţa pentru faptele lor. Astfel, Generalul Dmitri Poleacov unul dintre puţinii candidaţi la postul de şef al fostului KGB, care pe parcursul a douăzeci şi cinci de ani a transmis americanelor practic toate secretele militare sovietice a fost condamnat la moarte de către regimul sovietic pentru înaltă trădare. Pentru americani însă el nu a fost niciodată trădător. Datele furnizate de el FBI-ului a contribuit în cea mai mare măsură la destrămarea Uniunii Sovietice ca o încununare a războiului rece. El a trădat din convingere, fiind sigur că face un bine pentru poporul său şi milioanele de oameni oprimaţi de ideologia comunistă.
Istoria însă pifteşte de trădări efectuate din cele mai diverse motive. Au trădat indivizi beţivi pentru o recompensă echivalentă cu câteva sticle de băutură, invidioşi şi geloşi pentru a-şi anihila rivalii, rătăciţi ajunşi în topul puterii în stat şi manipulaţi de anturaj. Au fost însă şi trădări inexplicabile cu final tragic, săvârşite nu se ştie din ce motive, pentru favoruri efemere, pentru a se da bine pe lângă divan, sau pur şi simplu pentru a-şi satisface un sentimentul ereditar de liguşire.
Vă invităm deci la o lectură mai puţin obişnuită despre clipele istoriei ce au adus pe muchie de cuţit viaţă şi moarte, dragoste şi ură, laşitate şi curaj, victorie şi înfrângere. Sunt file ale existenţei umane pe care trebuie să le cunoaştem, pentru a ne înţelege mai bine.

Intersecţii fatale

În acea noapte de decembrie a îndepărtatului 1691, de porţile palatului domnesc din Iaşi s-a apropiat un călăreţ care cerea să fie primit de domnitor. Omul părea să fi făcut cale lungă. Calul aburea, călătorul nepoftit părea istovit de puteri. Gardianul îl privi pe acest nenorocit, care după maniere nu părea să fie un mare boer. Îl întrebă ce l-a adus la această vreme la palat.
– Nevoile ţării şi ale voevodului nostru, răspunse drumeţul.
Intră în curtea palatului şi câteva slugi îl ajutară să descalece. Calul fu dus la esle iar drumeţul într-o cameră pentru oaspeţi unde urma să intre domnitorul Constantin Cantemir, un bătrân de şaptezeci de ani, care se afla la cel de-al şaptelea an de domnie. Deşi era vreme târzie, domnitorul a spus să fie aşteptat. Călătorul şi-a lăsat cojocul miţos şi a luat loc la o masă din mijlocul camerei unde a fost servit cu vin fiert. Luminile făcliilor şi flăcările unui foc trosnind în cămin formau un dans de umbre pe pereţii încăperii. Nimeni încă nu bănuia atunci că în tihna acelei odăi se scurgeau ultimile clipe până la începutul uneia dintre cele mai sângeroase file ale istoriei Moldovei.
***
Drumeţul era un boier pe nume Ilie Dabije Ţifăscul, cunoscut şi după porecla pe care o puta – Frige vacă. Ce l-o fi adus în acea noapte la Iaşi, ce l-a îndemânat să porneasă la drum pe o vreme care ar fi oprit chiar şi un călător experimentat la un han, să aştepte să treacă vijelia, căci de la Bârlad şi până la Iaşi e cale lungă şi rumul putea fi lesne pierdut. Era de mirare cum de nu fu rupt de haitele de lupi ori de hoţii care mişunau pe drumurile pustii?
Totul a pornit de la o nuntă jucată la Băcani, un sat mai sus de Bârlad unde sosi multă lume aleasă, oaspeţi de vază din partea de Sud Est a Moldovei (Ţara de Jos). Atâta lume cu ranguri înalte adunată la o nuntă era o raritate. Veniseră feciorii vornicului Gavriliţă şi vornicul Velicico, însoţit de mai mulţi boieri, iar sfatul ţinut de ei în timp ce lăutarii bucurau cu melodiile lor restul mesenilor, semăna mai mult cu o adunare oficială ţinută la reşedinţa de la Bârlad.
Au vorbit pe rând, aducându-se mai multe dovezi că treburile ţării, atât pe plan intern cât şi extern nu mergeau bine. Erau argumente ce puteau îngrijora cu adevărat. Vornicul Velicico informă adunarea aleasă că Papa de la Roma îi susţine financiar pe polonezi şi nemţi să facă oaste contra păgânilor din Est, adică şi a moldovenilor şi aceasta era considerată o gravă greşeală diplomatică. A fost deconspirată o scrisoare a craiului polonez Sobeţcii adresată Papii, în care acesta cerea susţinere, lăudîndu-se că luptă de unul singur cu moldovenii şi că a cucerit mai multe cetăţi moldoveneşti.
Revolta celor prezenţi se îndrepta către curtea domnească unde aleşii şi slujitorii erau în majoritate codreni, “feciori de mojici”, care în incursiunile lor prin ţară, bucurându-se de privelegiile titlurilor nobile făceau ravagii în casele boerilor. Deseori şederile lor se tranformau în sindrofii îndelungate, acompaniate de beţii şi petreceri, de secătuiau satele şi curţile unde se opreau.
Mai era un motiv de revoltă, împotriva politicii interne a domnitorului Constantin Cantemir. Acesta perdea tot mai mult controlul asupra ţinuturilor din Est. La Soroca, vre-o două sute de cazaci ţineau ocupată cetatea şi făceau prăpăd în satele moldoveneşti dintre văile Nistrului şi a Răutului, prădând oamnnii de animale pe care le treceau peste Nistru cu plute grele de lemn. Populaţia din ţinutul Sorocii s-a adresat nu odată după ajutor la domnitor, dar acesta abia anul trecut a trimis acolo o oaste strânsă la repezeală din moldoveni şi turci. Acele detaşamente răzleţe conduse de Daltaban – paşa, au fost însă zdrobite în doă săptămâni de atac fără succes al cetăţii, şi au fost nevoite să plece, lăsând sub zidurile cetăţii câteva sute de oşteni turci şi moldoveni.
O asemenea situaţie nu mai putea fi tolerată, considerau cei prezenţi la sfatul de la nunta din Băcani. O ţară bântuită de bandele din Est şi un domnitor bătrân rămolit care pierdea tot mai mult legătura cu realitatea. În aceste condiţii sfatul boerilor a luat în dezbatere o soluţie – de a se uni în jurul unuia dintre ei şi a-l propune, spre aprobarea Porţii, domn al Moldovei. Candidatul era chiar Vornicul Velicico, fratele Logofătulu şi cronicarului filozof Miron Costin. Toţi cei prezenţi la sfat au fost de acord să susţină cheltuelile pentru drumul unei solii spre poarta de la Ţarigrad, dar au decis să ceară ajutor şi de la Brâncoveanu – vodă din ţara Muntenească.
Planul fu susţinut de toţi, cu excepţia unuia, care se ridicase şi dispăruse pe neobservate – Ilie Ţifăscul “Frige Vacă”

***
Domnitorul intră, luă loc întrun fotoliu şi-şi întinse picioarele spre căminul încins. Povestea oaspetelui nocturn l-a ţinut treaz şi atent pe parcursul unei ore bune. Ilie Ţifăscul era un bunpovestitor, dar şi un boer priceput la slăbiciunile umane. Povestea lui despre o conspiraţie antidomnească produse o puternică impresie asupra lui Constantin Cantemir. Domnitorul chemă pisarul şi acela întocmi o listă cu numele rostite de Ilie Ţifăscul “Frige Vacă”. “Vor să te scoată măria ta, să pună mâna pe ţară, să te pârască la Poartă”, vorbea întruna boierul care se dezmorţise de-a binelea după vnul servit.
În aceiaşi noapte fu convocat un detaşament de boernaşi de curte, cu slujitori înarmaţi cărora li s-a pus la dispoziţie trăsuri şi cai rezistenţi pentru a porni la drum.
– Să mi-i aduceţi la palat, vii sau morţi. Pe toţi, fu ordinul dat de domnitor.
***
Ce s-a întâmplat în următoarele zile este lesne de imaginat. Majoritatea boerilor prezenţi la acea nuntă au fost prinşi şi aduşi la Iaşi. Au scăpat doar câţiva care s-au retras în ţara ungurească, după ce au aflat de trădare. Dar pe urmele lor au pornit zapcii iexperimentaţi, un fel de poliţişti ai timpului. Bătrânul domnitor a vrut să se răfuiască personal cu Velicico vornicul, care deşi captiv, era un om mândru, cărturar din care cauză sârnea zavistea mediocrităţilor de la curte. “Era mai om decât toţi”avea să scrie despre el cronicarul Ion Neculce.
Cantemir domnitorul şi-a luat buzduganul domnesc şi a intrat la el într-o celulă rece din curtea palatului. L-a lovit cât a putut în plin corp, iar câteva lovituri de buzdugan i-au căzut pe faţă, în cap. De câteva ori corpul însângerat fu scăldat cu găleţi de apă rece ca ghiaţa. După ce Velicico Costin căzu fără cunoştinţă, Vodă chemă străjerii şi ordonă să fie dus corpul lui în unul din beciuri.
Şi cine ştie cum ar fi procedat bătrânul domnitor mai departe, cum s-ar fi terminat această istorie şi cum ar fi continuat soarta lui Velicico, dacă numeroşii neprieteni de pe lângă palat ai celui pătimit, n-ar fi fost martorii înmărmuriţi de frică ai acestui măcel. Ei nu se aşteptau la o asemenea dezlănţuire din partea bătrânului Cantemir. Se părea că tot restul picăturilor de viaţă ce se mai scurgeau prin vinele acestui om ajuns spre apusul vieţii, au fost adunate într-o putere diabolică contra celui lovit. Revenindu-şi după şocul provocat de scena sângeroasă, ei au pus verdictul. Cronicile au imortalizat îndemnul lor exact, pe care îl reproducem fără a interveni. În acest verdict poate fi citită frica, nesiguranţa şi laşitatea sfetnicilor domneşti.
– De vreme ce te-ai grăbit de l-ai bătut, nu-l lăsa viu, păzeşte-te de-l omoară, că de ca scăpa viu, mâine, poimîini, el ne va omora pe toţi.
La auzul acestor cuvinte, faţa lui Constantin Cantemir nu mai exprima nici o urmă de raţiune. Mâinile îi tremurau şi în această fierbere de ură îmbibată cu frică, simţind cum îl părăsesc puterile, bătrânul porunci să-i fie adusă sabia şi corpul lui Velicico afară în faţa porţii domneşti. Ieşi iute în curte îndreptându-se cu pas grăbit spre poartă. Doi străjeri târau corpul lui Velicico de picioare ca pe un hoit. Acesta se ţinea cu mâinile de cap şi pe nimeni nu-l mai interesa de-şi revenise ori nu.
Sabia zăbovi câteva clipe ridicată de asupra victimei, iar pe lama ei sclipeau luminile curţii domneşti. Se lăsă o linişte mormântală şi doar gerul de noapte se auzea trosnind pe undeva. Dintr-un ultim efort bătrânul Cantemir izbi sabia de gâtul lui Velicico şi capul se rostogoli pe zăpada bătută lăsând o dungă roşie după el. Cineva se repezi să ţină corpul decapitat. Bătrânul domnitor căzu istovit în genunchi, sprijinindu-şi inconştient corpul în mânerul sabiei, întimp ce balta de sânge din jurul său se făcea dince în ce maimare…
***
Şi parcă totul ce se petrecuse atît de repede, cu atâta cruzime în acea noapte la palatul domnesc n-ar fi fost de-ajuns. Parcă peste Moldova se abătuse blestemul morţii, blesemul dezlănţuit de mintea întunecată a bătrânului domnitor. Cine au fost acei care au dorit continuarea masacrului, nu se ştie. Ceea ce a urmat însă a lăsat Modova înmărmurită. De parcă nu erau de ajuns necazurile aduse de cotropitori, de tot felul de venetici, proasta guvernare venea să facă şi mai aspră viaţa pe acest pământ.
Peste două zile vestea despre condamnarea lui Velicico la curtea domnească a ajuns la Bărboşi, o localitate de lângă Roman, unde trăia la acea vreme Miron Costin, cronicarul şi filosoful timpului, scriind filele Letopiseţului Ţării Moldovei.
Cronicarul tocmai îşi înmormântase nevasta şi nu auzise nimic de sfatul la care participase şi fratele său. Slujitorii, cunoscuţii îl sfătuiau să plece, să se ascundă. Se zvonea chiar că domnitorul poruncise să fie şi el adus la Iaşi, ceea ce făcea şi mai insistente sfaturile de a lăsa totul şi să plece. Marele cărturar însă nu căzu ca şi ceilalţi în panică. Acum cinci ani, abia revenise din pribejie şi prefera să rămână până la adânci bătrâneţe în Moldova, unde-şi găsise tihna şi era în pregătire să-şi însoare cei doi feciori. El era sigur că de va fi dus la Iaşi, în faţa domnitorului, se va vărsa lumină peste cazul său şi că va putea convinge pe domnitor de nevinovăţia sa. El nu a participat la acel sfat în nici un fel. Era împovărat de grijile familiei sale şi de adânca tristeţe rămase după moartea soţiei. Avea acea siguranţă caracteristică oamenilor culţi care caută o explicaţie pentru tot ce se poate întâmpla cu ei şi cu cei din jur. Era o deducţie logică a omului care refuză să creadă că prostia uneori poate domina raţiunea, că mintea la bătrâneţe, ca şi la beţie, poate fi atât de tulbure încât să nu mai fie în stare să mai judece clar.
Şi tocmai astfel era la acea vreme domnitorului Constantin Cantemir. Doar o scântee i-a trebuit pentru a lua cea mai mârşavă decizie din istoria acestui popor. Şi acea scântee îi fu adusă atunci, la fierbinţeală, când cadavrul lui Velicico mai zăcea lângă poarta domnească. “Acum, din vreme că ai omorât pre Velicico, trimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară. Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scape, că apoi încă a fi mai rău şi de măria ta şi de noi”.Cui îi aparţin aceste cuvinte fatale, aduse ca un ordin la urechia lui Constantin Cantemir, nu putem şti. Cine putea să vorbească cu domnitorul în numele celor de la curte?
De atunci domnitorul acţiona ca fiind sub hipnoză. Posibil că în anturajul lui se afla o persoană foarte influentă care dirija judecata sângeroasă şi această persoană putea fi Iordache Rusăt, visternicul, acel contabil al curţii domneşti care a fost odată salvat de familia Costineştilor. Dar când a putut să o facă, el nu a pus un cuvânt în apărarea lui Velicico, purtându-se “ca un grec”, după cum scrie cu tristeţe cronicarul.
Mai era însă la curte o persoană – Macriiu – un individ care deţinea un post de rang inferior în curtea domnească – vătaf de păhărnicei, care avea grijă de turnatul vinurilor în pahare. Rămâne şi azi o enigmă de ce tocmai pe el l-a trimis domnitorul la Bărboşi, după Miron Costin, şi ce ordine i-a dat acestui om, pe mâna căruia a încăut cea mai luminată figură a timpului.
Ajuns la Roman, în drum spre Bărboşi, Macrii vătaful şi-a luat nişte slujitori locali să-l însoţească pentru a-i arăta drumul spre casa Costineştilor. Slujitorii, înţelegând despre ce este vorba, de cum au ajuns la Bărboşi şi l-au văzut pe Miron Costin, l-au sfătuit să plece, cât mai e cu putinţă, spre Neamţu. I-au pregătit şi trăsură şi caii nechezau la poartă, gata să ducă săniile spre munte, dar Costin rămânea neînduplecat.
A intrat în biblioteca sa unde pe masă stătea pana şi un manuscrisul neterminat. Închise ultima filă, şi înainte de a ieşi, se întoarse spre icoana sfântului Nicolae din ungherul dinspre răsărit şi-şi făcu semnul crucii. Şi-a luat rămas buni de la slugi şi se opri plin de demnitate în faţa mulţimii ce-l aştepta în curte. Privirea lui prinse în zare un zapciu, călărind în grabă. Era omul care primea ordine directe de la curte. Acest poliţist medieval se apropie de Macrii şi-i şopti ceva la ureche.
Miron Costin urcă în sanie, unde cineva îi aşternu un cojoc. Cortegiul porni spre Roman şi în acea după amiază, tot satul a urmărit plecarea cărturarului. Oamenii din Bărboşi îşi luau rămas bun în tăcere de la Miron Costin. Ei nu puteau să facă nimic, decât să se roage pentru sănătatea şi liniştea celui care le va duce faima în lumea întreagă.
La Roman Macrii se reţinu câteva zile din cauza viforniţei. A stat la zapcliu, care l-a onorat cu chefuri, ca pe un adevărat trimis al curţii. Petrecerea ţinu două zile în care Macrii părea că uitase de misiunea ce o avea de la domnitor. A treia zi însă apăru un alt zapciu care îi spuse şi el ceva la ureche lui Macrii. Acesta abia se mai ţinea pe picoare de beţie şi oboseală. Luă înfuriat o sabie şi porni spre casa slugilor din curte, unde îl găsi pe cărturar povestind ceva oamenilor din jurul său. Toţi se ridicară şi ieşiră în grabă în afară de Miron Costin.
Stăteau tăcuţi faţă în faţă, privindu-se în ochi, despărţiţi de lama unui iatagan pe care Macrii l-a luat de la zapciu. Bătrânul cărturar se ridică încet, sprijinindu-se de colţul mesei şi întreaga lui figură părea gata să înfrunte moartea. Îşi duse mâinile la spate privindu-şi călăul fără nici un semn de teamă.
– De ce duci mâinile la spate? întrebă Macrii în şoaptă. Spune, nu tăcea. Spune ceva, că ştii de ce am venit.
Miron Costin întrebă calm.
– Pot să te rogu?
– Spune!
– Te rog de două lucruri. Să ieşim din casa oamenilor, undeva în curte, unde vrei. Şi apoi… vocea îi scăzu, până la şoaptă, şi apoi te rogu să nu mă loveşti peste degetele cu care am ţinut pana…
Corpul neînsufleţit al cărturarului moldovean a fost găsit la Roman după grajduriile din curtea zapciului. Era mutilat, plin de sânge şi greu de recunoscut. Nimeni nu a auzit nimic, nici un strigăt de ajutor. Părea că o fiară dezlănţuită a sfârtecat corpul celui care a scris monumentala lucrare “De neamul moldovenilor” ce a fost găsită mai târziu în casa sa de la Bărboşi.
***
Această istorie lugubră nu s-ar fi întâmplat dacă în depărtata noapte de decembrie 1691 cineva ar fi oprit dispariţia misterioasă a lui Ilie Ţifăscul de la nunta din Băcani, mai sus de Bârlad. De ce a trădat şi cu ce s-a ales acel Ţifăscu nu poate să ştie nimeni. La nici un an de la aceste două omoruri, s-a stins din viaţă şi Constantin Cantemir. În loc să-şi dea demisia, să se îngrijască de suflet în puţinul timp ce-i mai rămăsese de trăit, el s-a încadrat într-o luptă acerbă pentru putere, aşa cum procedează de obicei mai toţi tiranii. A murit la domnie, chinuit de groaznice chinuri şi remuşcări pentru crimele comise.

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s