Fantoma KGB-lui la Facultate (1)

Fantoma K.G.B.-lui la Facultate

(Confesiunile unui fost student)

Chişinău, 19…

 

Copiilor mei Radu, Ana, Vasile

 

„Liniştea înţepătoare mă pironi locului.

De odată la uşa din faţă se deschide o ferestruică

 în care se arată faţa unei femei:

“Cito vam ugodno, molodoi celovec?”

(Ce doriţi, tinere?)”

 

 

La recreaţie coridoarele Universităţii de Stat din Chişinău erau pline de fum. Ne adunam de obicei „la o ţigară” la etajul doi, pe palier, unde între studenţii de la filologie se încingeau discuţii “savante” despre toate câte se întâmplau la facultate, acasă, în stradă şi, desigur, pe la căminele studenţeşti. Aerul acelor “discuţii” se dizolva pînă la sfîrşitul recreaţiei în rotocoale leneşe de fum, ca apoi majoritatea fumătorilor să întârziem la cursuri. Pentru unii dintre noi aceste întârzieri deveniseră tradiţionale…

„Dezbaterile” banale erau pur şi simplu interminabile, precum interminabilă ni se părea viaţa pe care o trăiam. Ele continuau în şoaptă la lecţii, încât unii profesori mai vigilenţi erau nevoiţi să-şi întrerupă prelegerile pentru a-l scoate pe vreun student “afară” şi să pună astfel capăt “disputelor”.

 

***

Atunci, la primii ani de studii, nu bănuiam că facultatea noastră era şi un laborator de inoculare a fricii. Frica de a spune ceva „ce nu trebuie”, frica de a critica pe vre-un profesor, lider comsomolist, pe vre-un scriitor al puterii etc. Nimeni niciodată nu ne vorbise despre frica de a vorbi. Nu ştiam a ne teme atunci de putere Fiind studenţi la anul I la Filologia moldovenească, veniţi în majoritate din şcolile săteşti, eram încă liberi, naivi şi plini de visele romantice ale tinereţii. Aşa eram noi.

Auzisem desigur că la Universitate exista o secţie specială a K.G.B.-lui, dar nimeni nu ştia concret unde se afla ea, cine sunt persoanele care activează în această subdiviziune universitară şi cu ce se ocupă ele. Foarte rar se făcea vre-o aluzie la această misterioasă organizaţie şi nimeni nu manifesta o curiozitate deosebită în privinţa ei. Ştiam cu certitudine doar un singur lucru (şi acela din detective) – că agenţii K.G.B.-lui, acţionând într-un mod arhisecret, asigurau securitatea statului. Iată de ce atunci, la început, nu puteam sesiza vreo legătură între fumul, “discuţiilor” de la recreaţii şi securitatea ţării. Viaţa noastră decurgea într-un mod paşnic, deşi în ultimii ani reuşiserăm deja să petrecem în lumea celor drepţi doi conducători de partid (adică de Stat). La conducerea partidului comunist al U.R.S.S. veneau nişte bătrâni ramoliţi, lipsiţi de personalitate şi de viitor politic. Pentru noi nu avea absolut nici o importanţă cine era conducătorul Statului, al PCUS, atâta doar că trebuia sa-i cunoaştem pe de rost numele, biografia şi titlurile (în eventualitatea dacă vreun profesor te întreba aceste date la examen, pentru a-ţi verifica „competenţa politică”).

Venise timpul să ne luăm rămas bun şi de la al treilea conducător de stat. Moartea lor ne provoca un singur necaz. Fiecare nou prim secretar de partid comunist îşi avea ciudăţeniile sale cu urmări directe asupra studenţilor. Nu reuşea bine noul secretar de partid să ia locul predecesorului, că imediat se schimbau lozincile şi tezele încleiate pe toate gardurile sovietice, lozinci pe care le găseam ulterior anexate la manualele noastre de comunism ştiinţific şi pe care trebuia să le cunoaştem “la examene”.

Un profesor de estetică literară (devenit după “perestroica” lui Gorbaciov liderul celei mai reacţionare mişcări procomuniste şi proruse din Moldova) insista să învăţam a citi “cu creionul în mână” documentele partidului comunist pentru a sesiza astfel adevărata delectare estetică. Ţara se trezea în fiecare dimineaţă cu noi “directive de dezvoltare”, dar şi cu bancuri proaspete despre PCUS şi conducătorii acestuia. În rândurile fără de sfârşit după încălţăminte şi salam, ne amuzam cu tot felul de glume politice.

Aşa-zisa călire politico-ideologică se făcea oriunde, de la mic la mare, începând cu grădiniţa de copii, continuând cu careurile pionereşti, cotizaţiile comsomoliste şi terminând cu “unitatea de nezdruncinat” a celor din partidul comunist cu cei fără de nici un partid (căci altele nici nu erau). De la naştere şi până la cele patru scânduri fiecare cetăţean reuşea a însuşi fie vreo lozinca, fie vreun banc, ceea ce însemna ca nu a trăit omul chiar degeaba pe lumea asta.

 

***

 

Dar să revenim la culoarele Universităţii de Stat din Chişinău, căci practic de aici a şi început istorioara noastră. În acel an de cotitură şi de duşi reci (aşa l-am numit noi mai târziu), locuiam într-o odaie din căminul de pe strada Victoriei, împreună cu alţi trei colegi de grupă: Alic, Grigore şi Tudor. Ne unea pe toţi odăiţa strâmtă şi o frumoasă prietenie studenţească. Discutam mai mult despre fete, despre secretele seducerii şi doar uneori, după sărbători, când ne întorceam de la părinţi, de la ţară, ne adunam la un pahar de vorbă mai “serioasă”.

Acele vorbe de duh, adunate în jurul unui pahar de vin cu miros de “căpşună”, adus la Chişinău de undeva din Codrii Străşenilor, acele discuţii fine, pline de umor, în care fiecare-şi avea rolul şi poziţia sa, deveniseră adevăratele noastre sărbători, o a doua Alma Mater.

De fapt arta polemicii era înalt apreciată de studenţii de la filologie. Polemicele pe orice temă se transformau în lecţii improvizate. Ele deveniră un cult, o formă alegorică de manifestare, o parte vieţii noastre o necesitate. Întrebările şi răspunsurile, argumentele şi contra – argumentele se împleteau în dialoguri, punînd la încercare forţa raţionamentelor. Simţeam o atracţie deosebită, aparte, faţă de oamenii care puteau întreţine o polemică. Nu ştiu cum de încolţise în noi acest dor permanent, această pretenţiune de a ne întâlni şi a pune ţara la cale, de a folosi la maximum argumentele logice, bine formulate, de a fi corecţi şi a ne respecta. Zic nu ştiu, fiindcă majoritatea dascălilor noştri nu ar fi putut în nici un caz să ne fie model în această privinţă. Poate cu excepţia profesorului de Literatură Universală şi a profesorului de Literatură pentru Copii. Erau doi tineri intelectuali, care riscau, dîndu-ne de înţeles, într-un mod foarte discret, că marea cultură filologică nu se reduce la conspectele obligatorii, făcute după lucrările clasicilor marxism-leninismului.

Atitudinea arogantă, deseori cinică a profesorilor faţă de studenţi se transforma într-o adevărată tortură psihologică. Mai ales în preajma examenelor. Postura unei superiorităţi accentuate şi impotenţa intelectuală a multor pretinşi dascăli universitari ne plasau pe o permanentă poziţie de defensivă şi ne întăreau instinctul conservării individuale şi de grup. Deseori puneam la cântar deducţiile şi comportamentul plin de îngâmfare, ridicol al unor lectori, mirându-ne cum naiba de a ajuns el să fie Decan al Facultăţii ori şef de Catedră, dacă nu ştie nimic altceva să facă, decât să ne vorbească în dodii şi pe dibuite despre ceva literatură moldovenească în epoca socialismului dezvoltat. Despre ce ştiinţă putea fi vorba, dacă la lecţia de gramatică profesorul-doctor insista să-i recităm pe de-rost regulile de punctuaţie conform propriului sau sistem: “Recită regula numărul o suta douăzeci şi patru”…

În fine găseam prilej să ne mai mirăm o dată cum de a fost tradus Sadoveanu din română în… “moldovenească” (aveam un profesor care se lăuda că a contribuit la această traducere şi că, dacă n-ar fi fost el, Sadoveanu ar fi fost pentru totdeauna ocupat de români), ne minunam cum de am ajuns la anul trei al facultăţii de litere, fără să citim până la sfârşit operele socialiste “de căpătâi” ale literaturii sovietice moldoveneşti “Lumina” şi “Sat Uitat”, obligatorii pentru toate examenele universitare…

Şi astfel, de la un pahar de vorbă la altul, ajungeam până la urmă la nişte splendide improvizaţii teatrale, în cadrul cărora fiecare-şi demonstra măiestria de a imita profesorul “iubit”. Îndeosebi de talentat în acest gen de artă s-a dovedit a fi colegul nostru de cameră, Tudor, deoarece, când venea vorba de profesorul de folclor, îi imita cu precizie nu doar gesturile, replicile şi intonaţia, ci reuşea sa creeze Tipul Profesorului Universitar din Moldavia anilor 80, un chip epocal, care întruchipa nimicnicia pusă în capul mesei, capodopera de vârf a unei epoci ideologice, în care principala preocupare a sistemului de educaţie era anihilarea oricărei sclipiri de judecată individuală.

“Prezentările” scenice ale colegului nostru aveau un farmec aparte… Ne aşezam cu toţii mai departe de masă, lăsându-ne “profesorul” pirotind în palme (exact ca la cursuri!). La un moment dat acesta tresărea, mijindu-şi ochii peste lentilele ochelarilor, băga degetul mic în ureche şi, cu o mişcare leneşă, scotea de acolo ce găsea, rămânând apoi încremenit cu degetul în faţă. Studia un timp produsul căpătat în rezultatul acestui efort, după care rostea cu satisfacţie, foarte lent, dus pe gânduri parcă, sacramentala frază: “şi acum …sa iasă la r-r-r-a-răspuns…” Aici „profesorul” numaidecât făcea o pauză, îndreptându-şi şmecher privirile de la deget la auditoriu… Apoi Tudor îşi rostea numele şi prenumele cu o precizie impecabilă: “Tu-dor-r-r… Potâ-r-r-rneanu!”

Râdeam. Râdeam şi ne amuzam de prostia fără margini a vieţii. Şi cam acestea puteau fi “păcatele” noastre. “Păcate” pentru care ştiam că nu putem fi pedepsiţi cam aspru. Nu aveam încă frica de a ne delecta şi a ne distra cum consideram noi de cuviinţă că e mai bine.

Dar, cum se vede, pe agenţii de la Secţia universitară a KGB-ului îi interesau nişte subtilităţi cu totul deosebite ale vieţii noastre, pe care ei le considerau periculoase. Noi nu puteam bănui că suntem ascultaţi permanent, că şi mobilierul, şi pereţii din cameră erau puse în slujba KGB-lui. Fiecare pas, fiecare mişcare, fiecare sărut pe obrazul unei fete într-un miez de noapte de vară, orice gând rostit şi nerostit de un student de la filologie, toate erau trecute în catastihurile securităţii. Urechea invizibilă a KGB-lui era omniprezentă în viaţa fiecăruia dintre noi. Prin îndrăzneala de a ne simţi liberi şi încercarea de a cugeta, ne îndepărtam de canoanele educaţiei socialiste. Noi trebuia sa fim reeducaţi. Dacă nu de bună voie – cu forţa. În acest sens securitatea noastră s-a dovedit a fi foarte şi foarte inventivă.

 

***

 

Odată cu sosirea Primăverii, deveneam cu toţii mai “serioşi” şi, uitând de piroteala profesorilor, ne retrăgeam prin sălile de lectură. Care-şi scria teza de curs, care se pregătea de examene, care chiar şi în sală continua să se minuneze de diversitatea modelelor noi de fuste, apărute pretutindeni ca floricelele de mai după o iarnă cumplită.

În una din asemenea zile fermecătoare s-a apropiat de mine o colaboratoare a bibliotecii, pe care nu o văzusem până atunci, şi mă întrebă, sfidându-mă cu o privire iscoditoare drept în ochi:

“Dumneavoastră sunteţi Teodorescu?”

“Da”, răspund surprins.

“Cartea pe care aţi comandat-o, o puteţi primi cu permisiunea specială a secţiei numărul unu”, a urmat informaţia.

Şi cum habar nu aveam ce înseamnă “Secţia numărul unu”, opresc doamna, care reuşise să-mi întoarcă spatele, şi-i cer să-mi dea explicaţiile respective.

“Secţia numărul unu se află în blocul numărul unu, vizavi de catedra de limbă moldoveneasca”, a urmat răspunsul sec, rapid, după care am simţit un nod amar în gât, aşa cum simţeam de obicei, când mi se întâmpla ceva neplăcut şi imprevizibil. M-a mirat nu atât răspunsul, cât faptul că, deşi trecusem de nenumărate ori pe la catedra de limbă, nu ţineam minte să fi observat a fi vreo secţie pe acolo. O nelinişte stranie puse stăpânire pe mine. Mai mult din curiozitate m-am pomenit la locul indicat de colaboratoarea bibliotecii. Am descoperit într-adevăr o uşă de fier, pe care nu o văzusem mai înainte vreodată deschisă şi după care acum domnea o linişte mormântală. Se afla într-adevăr vizavi de catedra de limbă, dar nici o firmă nu mă informa ca anume aici e “Secţia” cu pricina. Bat uşurel în uşă şi aştept. Uşa nu se deschide. Mai bat o dată – acelaşi răspuns. Privesc în liniştea din jur… Totul devenise oarecum misterios: colaboratoarea, uşa, catedra şi pustiul coridoarelor.

“Linişteşte-te, fii pe pace băiatule”, mă consolam încercând să-mi păstrez calmul.

“Iată tu şi iată uşa. Bate frumuşel şi intră…”

 

…Uşa s-a deschis, spre surprinderea mea, cu uşurinţă, scoţând un scârţiit prelung. Am intrat într-un mic antreu cu alte trei uşi: una înainte, alta la dreapta şi a treia –  la stânga. Rămân în aşteptare într-o situaţie de dubiu, fără a şti ce să fac mai departe. Câteva clipe nu se arătă nimeni şi de după uşi nu răzbătea nici un semn de viaţă. Liniştea înţepătoare mă pironi locului. De odată la uşa din faţă se deschide o ferestruică în care se arată faţa unei femei:

“Cito vam ugodno, molodoi celovec?”

(Ce doriţi, tinere?)

Fără a ezita încep a-i explica în limba rusă “ce” şi “cum”. Ea mă privea absentă (cel puţin aşa mi se păru în acel moment), ascultându-mi parcă păsul. În curând se deschise şi uşa din dreapta şi în prag apăru un om foarte gras, într-o cămaşă albă cu mânicile suflecate şi cravata atârnată vulgar după gulerul descheiat. Roşu la faţă, tipul părea să se fi ridicat chiar acum de la o masă copioasă. Mi se păru atât de cunoscută această faţă roşie, încât m-am liniştit pe loc şi am simţit dorinţa de a mă adresa ca unui vechi cunoscut.

N-am reuşit însă s-o fac, deoarece liniştea fu tulburată de o voce puternică, răguşită şi leneşă:

“Mashenika, cito on hocet?”

(Maşenika, ce doreşte el?)

Doamna i-a răspuns ceva, după care necunoscutul – cunoscut mă măsură oarecum mirat şi mă întrebă scurt:

“S kokogo fakulteta?”

(De la ce facultate eşti?)

“S filologhiceskogo”, răspund eu.

(De la filologie)

“A nu-ka posmotrim cito za kniga tam u tebea”

(Sa vedem ce ai acolo)

Îi întind fişa bibliografică, semnată româneşte (adică scrisă cu alfabet latin şi nu rusesc). Urmă o pauză apăsătoare în care tipul căuta să înţeleagă, probabil, în ce limbă e semnată comanda. Solicitam o carte editată în România, o lucrare ştiinţifică despre concepţiile estetice ale cărturarului Nicolae Milescu – Spătaru. În sfârşit tipul mormăi nemulţumit:

“Tak eto je na rumînskom, cert vozmi!”

(Păi, e scris româneşte, mama dracului!)

Această detunătură mă făcu să tresar.

“Da, zic eu, eto na rumînscom… Milescu Spafarii cotorîi…”

(Da, zic eu, e româneşte… Milescu – Spătaru, care…)

Dar n-am reuşit să-mi termin vorba, că vocea grea a tipului iarăşi umplu spaţiul:

“Vam cito, naşih knig ne hvataet, cito-li? Esli ne hvataet, ezjaete k certu v Rumaniu I ucitesi…   Tî smotry! Nu kto tvoi rukovaditeli? On tebea poslal?”

(Cum adică, nu vă sunt destule cărţile noastre? Dacă nu, căraţi-vă la naiba în România şi învăţaţi…  Ca să vezi!  Cine-i conducătorul tău ştiinţific?  El te-a trimis?)

Nu puteam pricepe cu ce am greşit în faţa grăsanului, dar n-am reuşit să-i răspund nimic, căci el se adresă imediat doamnei:

“Maşenika, obiasni emu cito i kak…”

(Mashenika, explică-i ăstuia ce trebuie să facă…) după care dispăru din nou după uşa din dreapta, aruncându-mi cu dispreţ şi autoritar:

“Jdite v koridore”

(Aşteptaţi în coridor)

Cuvintele lui produseră efectul unei lovituri puternice asupra mea. Am rămas să aştept în coridor într-o stare de şoc. Mă simţeam umilit. Nu ştiu cât am aşteptat mistuit de revoltă şi frică. Nu puteam să înţeleg bine ce s-a petrecut. Cuvintele tipului îmi răsunau sfidător în urechi. Nici până azi nu mă pot debarasa de acea voce neobrăzată.

În sfârşit uşa se deschise şi în prag apăru doamna cu o mulţime de formulare în mâini. Era o femeie foarte slabă. Probabil era secretara secţiei. Avea o faţă transparentă, ca de ceară, de parcă ar fi fost crescută în seră. Ea îmi lămuri cu aceeaşi absenţă în glas cum trebuie să completez formularele. Mi se cereau fotografiile, datele biografice ale mele şi ale rudelor apropiate. În total îmi întinse vre-o zece formulare. Mă privi în ochi şi mă întrebă:

“Vî ponealy?”

(Aţi înţeles?)

“Da, konecino”

(Da, desigur)

Am rămas cu hârtiile în mână în faţa doamnei, neştiind cum să procedez mai departe. Femeia îmi observă ezitarea şi, înainte de a pleca, adăugă cu aceeaşi voce stinsă: “Postaraitesi prinesti vsio v sleduiuşcii cetverg. No… ia vam ne sovetuiu”

(Încercaţi să le prezentaţi până joia viitoare. Dar… nu v-aş sfătui”) şi dispăru după uşa masivă de fier.

 

Ajuns în stradă am aprins o ţigară, am mai aruncat o privire asupra hârţoagelor din mână şi… am hotărât să le rup. Gândurile mă obsedau într-o dezordine de neînvins. Ca să vezi, ca să vezi câtă conspiraţie, câtă umilinţă pentru o carte, pentru o simplă şi nevinovată carte românească. O întreagă secţie păzeşte cărţile româneşti de ochii studenţilor… Am rupt toate formularele primite de la doamnă şi le-am aruncat în urnă.

…În acea zi nu m-am mai întors la sala de lectură. Am ieşit în parcul de lângă lacul comsomolist, unde până seara târziu am urmărit veveriţele jucăuşe ce săreau de pe o creangă pe alta. Iar noaptea l-am visat pe grăsanul de la Secţia numărul unu. Se făcea că venise la cămin. Avea o sticlă de vodca în mână, din care tot sorbea aşteptându-mă după uşă. De undeva de afară răzbătea până la urechile mele melodia furtunoasă a celui mai popular cântec rusesc: Ka-a-a-a-lin-ka-ka-lin-ka-ka-lin…

Mult timp au râs după aceea băieţii de mine. Ziceau că am luptat toată noaptea cu un urs alb de care nu puteam scăpa. Tudor mă zădăra tot repetând că îngânam prin somn “Kalinka”.

 

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

1 Response to Fantoma KGB-lui la Facultate (1)

  1. archie says:

    I do believe so. I do believe your article will give people a good showing. And they will convey thanks to you later

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s