Fantoma KGB-ului la Facultate (2)

Conducătorul ştiinţific, un om cumsecade, mă ascultă cu luare aminte, fără să mă întrerupă. Când a înţeles despre ce e vorba, încuie cabinetul şi rugă secretara să nu fie deranjat. Deveni oarecum agitat. M-a privit ţintă pe tot parcursul monologului şi o expresie de nelinişte punea stăpânire tot mai mult pe faţa lui. Abia după ce am terminat descrierea incidentului de la secţie, a intervenit cu o întrebare:

“Tu ştii cu cine ai vorbit???”

Această întrebare a fost atât de neaşteptată şi atât de firească totodată, încât pentru o clipă rămasei derutat complet. Ca să vezi, într-adevăr nu ştiam cu cine am vorbit la Secţia numărul unu. Nimeni nu mi s-a prezentat şi nimeni nu mi-a explicat motivele unei atare atitudini faţă de mine, faţă de celebrul cărturar şi o nevinovată fişa bibliografică. În clipele de reculegere, ce au urmat după întrebarea profesorului, am înţeles, în sfârşit, că lucrurile nu sunt aşa de simple cum par la prima vedere. Mi-am dat seama că la mijloc e o mare taină, ascunsă de ochii muritorilor de rând. Am încercat să-mi întreb profesorul despre ce este vorba. El, însă, tăcea.

Tăcea, privindu-mă în ochi, implorându-mă parcă să tac şi eu…

Devenise clar că literatura română din fondurile bibliotecii Universităţii de Stat din Chişinău era accesibilă pentru cititor doar cu permisiunea KGB-lui.

Ca să nu par cu totul naiv în faţa profesorului, în întrebarea căruia a sunat nu atât o mustrare, cât o avertizare, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre ieşire.

“Tu …, ai înţeles ceva, băiete?” am fost întrebat când am ajuns în prag. Era o întrebare laconică a unui om care ştia mult mai multe decât ceea ce spune.

“Da, am înţeles… Totuşi nu pot să pricep ceva… De ce sunt necesare aceste absurde exigenţe? Ea, arta, doar nu cunoaşte hotare, domnule profesor! Şi la urma urmei adevărul ştiinţific este totuşi …”

Ştiam că profesorul meu nu este de la Secţia numărul unu. El continua să mă privească în tăcere şi în privirea lui s-a făcut simţit un licăr de lumină. Nu confirma, nici nu nega nimic din cele ce-i vorbeam. El pur şi simplu tăcea…

“…Deducţiile cercetătoarei leningrădene despre Milescu-Spătaru, pot fi verificate doar ţinând seama de investigaţiile la tema respectivă efectuate de savanţii din România. Doar nu putem avea un “adevăr” sovietic şi unul românesc, fie că acesta ţine de domeniul istoriei, limbii, literaturii etc”.

Spunând acestea, mi-am luat rămas bun, înţelegând prea bine că o nouă revedere a noastră pe această temă este lipsită de sens. Teza trebuia să fie scrisă în baza şi limitele bibliografiei sovietice. De aceea cuvintele profesorului, cu care acesta m-a petrecut, mi s-au părut atât de banale:

“Altă dată prezintă-mi şi mie lista bibliografică…”

N-am răspuns nimic.

III

După acest “incident” un timp îndelungat m-am aflat într-o totală depresie. În una din zile am întâlnit-o în stradă pe secretara de la secţia numărul unu. Dumneaei m-a recunoscut şi m-a întrebat pe un ton amical:

“Nu kak vashi dela?”

(Ei, cum va mai merg treburile?)

I-am răspuns ca m-am răzgândit şi din această cauză nu m-am prezentat cu “documentele” la secţie.

“Nu i horosho. Ia tak i podumala”

(Bine ca-i aşa. De fapt, la asta şi m-am aşteptat), a răspuns doamna scurt şi şi-a continuat drumul.

Astfel s-a terminat prima mea întâlnire cu acei care stăteau la straja intereselor poporului sovietic, întâlnire care pentru prima dată mi-a deschis o nouă realitate: o mulţime de cărţi sigilate, inadmisibile, interzise, o întreagă reţea de slujbaşi ce lucrau în strânsă legătură cu agenţii KGB-işti de după uşa de fier. Nu aveam nici o plăcere să mă aflu la o evidenţă specială la tipul cu mânicile suflecate, faţă de care simţeam o adâncă repulsie. Mutra lui o vedeam acum mai în fiecare zi. Îl întâlneam pe coridoarele universităţii, în sala de lectură, discutând amabil cu vreo bibliotecară… Părea un tip oarecare. Nu, însă, şi pentru mine.

L-am surprins odată zâmbindu-mi şi acel zâmbet nu mi s-a părut decât o mască odioasă pe fata transpirată, ce-i piftia de grăsime. Nu ne salutam niciodată, deşi atunci când se întâmpla să-i cedez calea, privirile noastre se întâlneau fie întâmplător, fie intenţionat…

De la un timp încetasem să-l mai iau în seamă şi totuşi senzaţia ca el era stăpânul autoritar al Facultăţii, ori poate al întregii Universităţi nu m-a părăsit nici până acum.

***

Naivul de mine, crezusem că subiectul s-a epuizat.

Uitasem, după un timp, de cele întâmplate. Doar o senzaţie ca cineva e in preajma simţeam atunci când treceam pe lîngă uşa de fier ce ţinea încuiată o tăcere de cavou. A urmat, însă, un epizod din viaţa grupei noastre, la una din aşa-zisele ore politice, epizod care avea să schimbe radical semnificaţia multor lucruri ce ţineau de viaţa studenţilor şi a facultăţii de filologie. Începusem a înţelege că după aparenţele cotidiene se ascundea forţa invizibilă a KGB-ului ce ne dirija pe toţi, zi de zi, pas cu pas.

Curatorul nostru, un profesor pedant, pe care niciodată nu l-ai fi văzut degajat ori cel puţin cu nasturele de sus al cămăşii descheiat, ne orienta cu prudenţă (aş vrea să cred – fără să-şi dea seama) pe calea umilinţei şi supuşeniei. Îl irita orice întrebare mai provocatoare, orice manifestare de curiozitate din partea studenţilor. Această trăsătură poate fi deseori observată la profesorii care suferă de un pronunţat complex al inferiorităţii şi care se tem foarte mult să nu le iasă în vileag ignoranţa. Orice student mai răsărit, orice individualitate puternică devine imediat duşmanul numărul unu al acestor indivizi. Ei găsesc totdeauna sute de motive să-i umilească şi să-i dispreţuiască pe studenţi, făcându-şi o adevărată specializare din aceste îndeletniciri. Întotdeauna sunt gata să arate cu degetul la “lipsa de respect” a studentului cutare sau cutare faţă de sine şi faţă de statul care “îl întreţine”.

Tipul acesta de profesor este unul de orientare negativă, la examene plasându-se pe o poziţie autoritară şi de răzbunare. În faţa unui asemenea “profesor” studentul este numaidecît pus în situaţia umilitoare de a se apăra şi de a se îndreptăţi… În fine aceşti “profesori” nu se plasează niciodată pe o poziţie încurajatoare, scopul lor fiind să demonstreze cu orice preţ dependenţa studenţilor faţă de ei si faptul ca ei, studentii, nu stiu nimic.

Curatorul nostru nu întârzia niciodată la “oră politică“, care era pentru noi o porţie suplimentară de bavardaj ideologic.

La una din aceste ore “tătuca” nostru (căci aşa îl dezmierdam) a iniţiat o discuţie sinceră (neapărat “sinceră”) la tema: “Ce m-a determinat să vin la Facultatea de Filologie?” Majoritatea pionierilor de ieri răspundeau ostăşeşte, aproape într-un glas, că i-a decis să ia această hotărâre dragostea pentru literatura noastră sovietică moldovenească. Unii citau chiar cu evlavie câte un fragment din “Cine-a spus…?” ori vreo pagină semnificativă din viaţa unui scriitor comunist – erou din Basarabia sovietică. Aceste surogate, întregul acest infantilism verbal erau comentate cu entuziasm de către “dirijorul” nostru ca performanţe filologice şi aduse ca învăţăminte celor câţiva încăpăţînaţi ostaşi în rezervă, cu care dumnealui plănuise o “discuţie” aparte.

Dar iată că-i veni şi rândul Tămăricăi să răspundă. Ea pe bună dreptate era considerată mândria grupei – o fata dezgheţată, care, fireşte, habar nu avea de existenţa uşii de fier ce se afla vis-á-vis de catedra profesorului nostru. Cuvintele ei au răsunat ca un fulger, ca o detunătură în seninătatea din sala de curs. Era o studentă care nu scotocea prin buzunare pentru a găsi cuvântul potrivit. Vorbea cursiv, cu o voce încă de copil şi era sinceră până la naivitate:

Am hotărât sa vin anume la aceasta facultate, deoarece limba noastră pe an ce trece degradează tot mai mult. Ea este complet stricată. Noi trebuie să luptăm împotriva rusificării limbii noastre, care este unica limbă romanică vorbită pe teritoriul Uniunii Sovietice. Uitaţi-vă ce se face în jur! – toţi vorbesc cu rusisme, un macaronism verbal de care ţi se face groază. Unii elevi din şcoala noastră din Bălţi vorbesc doar în limba rusă, fiindcă le este ruşine să-şi spună moldoveni. În afară de câţiva studenţi de la filologie nimeni nu-şi mai dă seama că limba pe care o vorbim pur şi simplu dispare, moare. Dacă va continua rusificarea aceasta intensă, peste câţiva ani toată Moldova va vorbi o rusească stâlcită…”

Nu a reuşit însă sa-şi termine gândul că “tătuca”, vânăt la faţă, dar foarte calm a întrerupt-o:

“Tamara, termenii “rusisme”, “rusificare” au o cu totul altă semnificaţie şi, în asemenea situaţie este mai potrivit a spune că limba noastră vorbită e neîngrijită, nenormată, dacă vrei”.

Aici profesorul, confundând fie din întâmplare, fie interntionat “slavonismele” cu “rusismele”, invocă numaidecât un citat din “Cugetările” celebrului scriitor român Al. Russo în care autorul menţiona că slavonismele sunt o parte indispensabilă a limbii române. Mai târziu studenţii de la Filologie urmau să înveţe ca pe tatăl nostru acest citat. Multe generaţii de studenţi aveau să termine Universitatea, reţinând din ciclul de literatură clasică “moldovenească” doar citatul despre … slavonisme.

Era şi aceasta o justificare fariseică a procesului de rusificare a limbii române din Basarabia, în care numele marelui cărturar român al sec. XIX era folosit o dată în plus în mod speculativ.

„Ce-i cu armata făcută să rămână, iar restul pot pleca”, îşi termină discursul curatorul. Era pentru prima dată când ni se solicita prezenţa în această componenţă.

Părea sa fie totuşi binevoitor cu noi. A început cu un lung monolog despre necesitatea formării unui colectiv “puternic” şi “prietenos” în grupă, în care nouă, celor cu armata făcută ne revenea rolul de “mâna dreaptă” a dumnealui. Fapt în fond admisibil, deoarece ne dădeam şi singuri bine seama că colegele noastre, tinerele cum erau ele, nu puteau rămâne desigur “neprotejate”, lipsite de patronajul unor oameni cu scaun la cap, adică de către noi, tineri ce au făcut serviciul militar la ruşi.

Drept cel mai convingător argument în susţinerea “tezei” sale, domnul profesor s-a mai referit o dată la “mentalitatea naivă şi dezorientarea politică” a Tamarei. Apoi a urmat un minut de ezitare, în care acesta ne privi în tăcere pe fiecare în parte. Tăceam şi noi, intelegand de fapt, ca si profesorul, ca Tamara avuse perfecta dreptate. Nu stiam ce va urma. „Meditam” asupra “naivitatăţii” şi “dezorientării politice” a colegei noastre. Nimeni nu îndrăznea să întrerupă liniştea, pe care privirea pătrunzătoare a profesorului puse stăpânire. Tamara spusese în public ceea ce mocnea în minţile noastre…

În sfârşit profesorul se ridică de la masă:

Avem date că unii studenţi, subliniez – unii – fac naveta la Leningrad, la Moscova sau la Kiev, pentru a procura literatură română”.

A rostit această frază pe un ton grav, crâncen, scoţând parcă cuvintele printre dinţi. Simţeam că-mi iese sângele în obraz. În vacanţa de iarnă am călătorit la unchiul la Leningrad, făcând cu această ocazie şi un drum cu rapidul până la Moscova, de unde am procurat cărţi româneşti.

Cărţile româneşti nu puteau fi găsite la librăriile din Chişinău, în timp ce magazinele “Drujba” din marile oraşe ale U.R.S.S.-ului aveau secţii special destinate literaturii române alături de literatura vietnameză, cubaneză, bulgară etc. Puteai găsi orice doreai în aceste librării, începând cu literatura naţională şi terminând cu traduceri din literatura popoarelor lumii. Cine gusta o singură dată din lecturile în limba maternă, putea să plătească oricât pentru o carte. Pentru dicţionarul explicativ al limbii române de Breban, procurat la piaţa neagră, plătisem la Chişinău o bursa lunară, cam atât cât m-ar fi costat două drumuri cu avionul până la Moscova şi înapoi. Uneori studenţii de la instituţiile din Moldova adunau în mare taină bani şi-l trimiteau pe vreun coleg fie la Leningrad, fie la Moscova după literatură. Unii colegi au profitat şi de călătoria mea, făcându-mi comandă pentru diferite cărţi.

Nu ştiam exact, dar intuiam, că profesorul se referea în “informaţia” sa anume la recentele mele călătorii .

“Dar este interzis? replică George, un student sârguincios, tată a doi copii, care îmbina cu succes munca de şofer cu învăţătura la facultate. Sunt doar cărţi procurate în librăriile sovietice şi nu aduse de “peste hotare”.

“Şi apoi noi suntem vinovaţi de faptul că în librăriile din Chişinău nu se vinde literatură română? continuă Grigore Bârnă. Dacă ar fi la noi, nu s-ar mai duce nimeni la mii de kilometri să procure o carte”. Probabil Grigore se simţea şi el vizat deoarece îi procurasem şi lui câteva cărţi.

Replicile inadmisibile ale colegilor au avut efectul unei explozii.

Profesorul răsuflă adânc, făcând câţiva paşi aiurea prin faţa noastră. Îşi mai verifică o dată cu mişcări frenetice nasturii la haină – un tic al său ce denota o profundă indignare şi nemulţumire.

Iată ce, băieţi. Voi să nu-mi umblaţi cu mâţa în sac. N-aveţi de ce cheltui banii şi timpul pe nişte fleacuri. Dacă aveţi nevoie de ceva, puteţi să vă adresaţi la mine. Aţi înţeles? Să nu mai aud că umblaţi aiurea cutreierând ţara şi să nu vi se pară că sunteţi mai deştepţi decât alţii. Voi aţi venit la Universitate să învăţaţi literatura moldovenească şi nu română. De l-aţi studia voi pe Bucov şi Lupan ca lumea…”

Urmă o pauză. O tăcere grea ca de plumb…

“Tovarăşe profesor, păi suntem într-o situaţie stupidă, întrerupse liniştea apăsătoare Vitalie Chicu. Vă rugăm să ne înţelegeţi corect. Din ce considerente ni se interzice să-l citim, să zicem, pe Arghezi, nemaivorbind de faptul că nici la o lecţie nu se pomenesc numele lui Sadoveanu, Coşbuc, Blaga…? Chiar şi veneratul Andrei Lupan, meritele literare ale căruia sunt incontestabile, chiar şi el are articole de referinţă la creaţia scriitorilor români…”

Vitalie şi-a rostit nevinovatul monolog foarte calm, aşa cum o făcea de obicei. Îl ştiam cu toţii drept un mare admirator al lui Tudor Arghezi, cărţile căruia le purta totdeauna cu sine, învelite conspirativ în ziare sovietice. Nu o dată a fost “descoperit” la lecţii, captivat de lecturi, în banca din fund, după care se repeta una şi aceeaşi scenă:

“Afară!!!  A-fa-ră!!!”

Băiatul era îmbrâncit şi cartea adesea zbura din urma lui. Rămâneam cu toţii neclintiţi după asemenea urlete pline de isterie, îndeosebi când Vitalie era “descoperit” de şeful catedrei de literatură sovietică moldovenească. Acest profesor devenea atât de mulţumit după asemenea răfuieli, încât îşi prelungea prelegerile cu zâmbetul pe faţă. Făcea impresia ca s-a răfuit nu cu un simplu student basarabean, ci cu o întreagă Românie.

Acesta era deci colegul nostru Vitalie Chicu, care ţinea şi acum în mână o carte învelită grijuliu în ziarul rusesc „Pravda”, “pentru conspiraţie”. (Deseori se complăcea, rostind această expresie).

“Tătuca” îşi schimbă tonul şi deveni cu totul absurd, deoarece ceea ce urmă nu se mai încadra în nici o schemă a bunei cuviinţe ori a logicii elementare:

Dumneata, Tovarăşe Chicu, nici nu erai pe lume atunci când eu l-am studiat (aşa a spus) pe Coşbuc şi Arghezi! Aşa că nu te arăta mai deştept decât alţii şi nu face bravadă din asta! M-am săturat să aud că eşti nedisciplinat şi nu vrei să înveţi. Noi încă ne vom descurca de câte ori ai fost mata la lecţii, câte absenţe ai şi unde îţi petreci timpul, căci nici pe la bibliotecă nu prea te văd! Nu uita că te aşteaptă examenele şi atunci vom vedea ce ştii dumneata. Şi să nu te mai văd că mai umbli cu fel de fel de “idei” prin grupă.  Ai înţeles, băiete? Eu mai mult n-am să repet. M-am săturat să pun de fiecare dată cuvânt pentru măria ta!  De fapt asta se referă la toţi, fără excepţii. Apucaţi-vă de învăţătură şi nu căutaţi materie înaltă”. Imediat se întoarse spre mine: “La dialectologie, Tovarăşe Teodorescu, nu prea te văd să fii activ, dar la Leningrad ai când te plimba..! Conducătorul ştiinţific a avut neplăceri din cauza ta! Ce, vrei să le am şi eu…?”

Doamne, cine oare să-i fi spus!? A fost o călătorie obişnuită de vacanţă! De unde ştie? La urma urmei am revenit fără întârziere la cursuri. Ce l-a făcut să-mi spună? Ce treabă are dumnealui de ceea ce fac eu în timpul liber? De unde…?

În stradă colegii se amuzau pe seama mea. Râdeau cu poftă de “împuşcătura” curatorului:

“Sigur că ştie şi despre literatura pe care mi-ai adus-o!”, exclamă Grigore, tipărindu-mă pe umăr… Pentru el am procurat şi un studiu despre mănăstirea Putna.

“Aţine-te, colega! Bănuiam noi că eşti un agent roman!”.

“Plînge Siberia după tine.  Acolo cărţi româneşti sunt câte vrei!”

“Să nu uiţi să trimiţi din când în când de la Gulag câte o “carte” şi pentru noi…”

Nu-mi ardea de glumă. Îmi continuam doar drumul alături de colegi, pentru care se ivise un strălucit prilej să ma ia amical peste picior. Nu puteam să admit, să cred că printre ei, printre colegii mei este şi un agent al securităţii. Dar altfel de unde ştia curatorul cine şi unde călătoreşte, ce cărţi citeşte…? Era cert că asemenea informaţii nu putea să le aibă de la vânzătoarea librăriei din Leningrad… De fapt cine poate şti?

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s