Fantoma KGB-ului la Facultate – 3

Suspiciunea, neîncrederea, bănuiala odată înrădăcinate în indivizii unei societăţi o depersonalizează. Oamenii obsedaţi de spaima de a fi sub urmărire permanentă devin foarte maleabili, uşor de manipulat, transformându-se treptat în nişte piese de jonglare în mâinile unei puteri invizibile. Mentalitatea colectivistă sovietică n-a fost altceva decât propovăduirea supuşeniei şi umilinţei în faţa cauzei “de nezdruncinat” a partidului comunist. Cuvântul “anticomunist” era totdeauna echivalent după sens cu cel de “duşman” al puterii sovietice. În Uniunea Sovietică monopartinică chiar şi cei fără de partid trebuiau să fie comunişti în convingerile lor.

N-a existat nici stalinism, nici maoism sau brejnevism. A existat o teroare comună ideologică, comunistă, care poate fi calificată drept crimă împotriva popoarelor şi trebuie condamnată de un tribunal, aşa cum a fost condamnat fascismul. Pe la mijlocul anilor ’80 securiştii ideologiei comuniste au pus o stăpânire fără precedent pe activitatea Facultăţii de Litere de la Universitatea de Stat de la Chişinău. Se lucra aproape fără camuflaj, în modul cel mai neobrăzat, încălcându-se cu brutalitate drepturile elementare ale omului. Atunci începusem să fim chemaţi pe rând la interogatoriu. Viaţa multor studenţi a rămas împărţită în două etape: “până” şi “după” interogatoriu. “Pericolul” elementelor “antisovietice” şi “nationaliste” plutea prin coridoarele Universităţii, prin sălile de lectură, pretutindeni unde se adunau mai mult de doi studenţi. Chiar şi un sărut putea fi calificat drept naţionalist ori internaţionalist, în dependenţă de apartenenţa naţională a buzelor. Dacă se sărutau un moldovean şi o moldoveancă, aceasta însemna că pe glob a mai apărut un cuplu naţionalist. Iar dacă sub pălăria tânărului îşi mai găseau loc şi versurile lui Bacovia ori Minulescu, dragostea nu mai era dragoste ci un act de trădare a Uniunii Sovietice în favoarea României.

De unde putem bănui noi că anume la acest capitol se îngroşau şi dosarele noastre la KGB? La finele anului patru ne-a venit şi nouă rândul.

 

IV

 

Ne aştepta o sesiune cu multe examene, cu multe exigenţe, o sesiune după care cu greu îţi revii în zilele de vacanţă. Rar student care să nu-şi fi adunat la activul sau vreun “păcat”, două. Dacă, de exemplu, aveai vreo absenţă nemotivată la “cursul special” de “relaţii moldo-ruse-ucrainene” (denumirea unui curs de literatură sovietică), aceasta era calificată drept lipsă de devotament pentru “relaţii” şi putea să dea de bănuit multe de tot.      Îmi amintesc de întrebarea unui coleg adresată profesorului de “relaţii”. Întrebarea sa a fost una dintre cele mai “provocatoare”, sugerată de însăşi denumirea cursului şi a manualului respectiv, cu referinţă voalată la lipsa oricăror relaţii dintre România şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, : “Tovarăşe lector, (pe atunci adresarea “Domnule Profesor” era în afara legii), explicaţi-ne, vă rugăm, din ce cauză nu studiem şi relaţiile cu fraţii noştri de peste pârău, căci oricum ar fi, dar până la întinsul sârmei ghimpate peste Prut am trăit vreo câteva miişoare de ani împreună. Ar fi o mare nedreptate sa le “spisuim” aşa dintr-o data”. Rău s-a înfuriat atunci “tovarăşul lector”. A întrerupt seminarul, a ieşit din auditoriu şi a revenit tîrziu de tot, înainte de sunetul pentru recreaţie, chemându-l pe colegul nostru undeva. Nimeni nu ştie exact unde au plecat ei atunci, dar după aceasta “întâmplare” băiatul nu a mai păşit pragul Universităţii. Nici până azi nu înţeleg ce l-o fi supărat mai mult pe lector: fie ca în loc de râul Prut studentul a folosit familialul “pârău”, ori că în loc de frontiera a spus pur şi simplu “sârmă”, ori că în loc de români a spus “fraţii noştri”… Începurăm a fi precauţi…

Dar şi mai precauţi trebuia să fim la examenul de literatură sovietică moldovenească. Acest capitol al “devenirii” noastre spirituale ne transfera într-o oază ideologică, dominată de câteva teme principale: tema “partidului” (comunist fireşte); “leniniana”; grandioasa temă a “eliberării” Moldovei de sub “Jugul asupririi burghezo-moşiereşti române” şi, desigur, “colectivizarea”. Aici trebuia să dai dovadă de un spirit de observaţie bine antrenat în cifre şi autori, pentru a nu confunda o lucrare cu alta, un autor cu altul sau vreo pretinsă poezioară cu vreun pretins poem, care aveau aceeaşi denumire şi tratau aceeaşi temă cu exact aceleaşi expresii. Erai salvat dacă ştiai cine şi ce a scris la tema respectivă, în rest totul era apă chioară: socialism, eliberare, lumină, comuniştii în frunte, fericire, drapele roşii, steaua cremlinului etc, etc. Multe promoţii de studenţi şi-au petrecut cele mai frumoase zile din viaţă răsfoind discursurile dogmatice ale şefului de catedră, discursuri îngălbenite prin mii şi mii de conspecte aduse apoi în toate şcolile basarabene…

***

 

În una din zile sala de lectură era supra-aglomerată, încât cu greu puteai găsi un loc liber. Nimerisem la o masă cu un student de la istorie, care mă ispitea permanent de ce nu fac lecturi “serioase”, adică de ce nu-l citesc pe Lenin, pe Marx ori Engels, dar mă ocup cu fleacuri (“fleacurile” pentru bravii băieţi de la dreptul sovietic şi cei de la istoria partidului era orice carte de literatură artistică). Nu aveam nici o poftă să-i răspund ceva deoarece eram în ultima zi de pregătire pentru examen… Aveam de revăzut o mulţime de „bilete” şi m-am adâncit, deci, în lecturile mele. La un moment dat simt că mă tipăreşte cineva uşurel pe umăr. Era un student activist, unul din grupa rusă, un lider ar sindicatului sau al comsomolului, care avea trecere liberă pe la şefi.

 

“Ei, vas zovet decan. Işci ătih tovarişcei s piatogo cursa I idite v decanat. Seiceas – je. On vas jdet”.

(“Ei, vă chiamă decanul la el.  Găseşte-i pe aceşti tovarăşi de la cursul cinci şi mergeţi la decanat. Imediat. El va aşteaptă.”)

 

Mi-a lăsat o listă ce conţinea numele unor colegi de la anul cinci şi dispăru la fel cum s-a şi arătat. A fost o surpriză să aud că decanul are nevoie de mine. Totdeauna mi se părea că nu mă cunoaşte, că nu-mi ştie măcar numele, şi uite acum… I-am găsit pe ceilalţi nominalizaţi în “listă”. Unii dintre ei fură deja informaţi şi mi se păru că bănuiau care ar fi motivul acestui interes al decanului faţă de noi.

„Să mergem, a zis cineva. Azi ne-a venit rândul şi nouă”.

Am lăsat cărţile pe masă cu gândul să revenim la sala de lectură. In realitate timpul pentru noi era oprit. Timpul pentru pregătirea de examen expirase.

 

***

 

În faţa blocului numărul unu ne aşteptau şi alţi studenţi “invitaţi”, cum se vede, şi ei la decanat. Cineva intrase deja… Băieţii ne-au întâmpinat ca de obicei cu glume şi ne-au făcut loc pe bancă.

“Voi de ce nu sunteţi punctuali, Teodorescule? E ora paisprezece deja. Unde aţi umblat până acum? E straniu de tot…”, făcu cineva.

“Mai bine spuneţi-mi ce naiba le trebuie. Eu unul n-am timp de pierdut. Mâine am examen”, le-am răspuns celor de la ziaristica, indignat de o asemenea întâlnire.

“Decanul a ieşit şi a întrebat personal de dumneata. Te-a rugat să aştepţi aici, căci te va chema când îţi va veni rândul”.

Trecuse mai bine de o oră, iar cel care intrase primul tot nu mai ieşea. În curând dorul de glume îi părăsi şi pe ceilalţi, iar aşteptarea se transforma într-o crâncenă luptă cu incertitudinea, care punea tot mai mult stăpânire pe noi odată cu scurgerea timpului. După două ore povara aşteptării deveni aproape insuportabila. Ţigările se fumau în tăcere, una după alta în timp ce priveam absenţi uşa de la intrare.

În sfârşit în prag apăru Marian, un băiat de la anul cinci, cunoscut printre studenţi ca un promiţător publicist. L-am înconjurat cu toţii ispitindu-l cu fel de fel de întrebări.

 

Bolboceanu, eşti invitat să intri”, a răspuns laconic la curiozităţile noastre care păreau să-i treacă pe lângă urechi. Avea o faţă extenuată, roşie, ochii obosiţi ca după un mare efort ori că după o captivantă şi îndelungată lectură. Am remarcat mâinile-i tremurânde atunci când îşi aprindea ţigara. Luă loc pe o bancă savurând în tăcere din ţigară. Înainte de a ne părăsi rosti cu dispreţ:

Nu-i nimic grozav, băieţi. Pur şi simplu ne trimit la construcţia magistralei Baikal – Amur, în Siberia”.

Era o gluma, era o aluzie, era şi o revoltă înăbuşită a colegului nostru acest absurd şi neaşteptat răspuns?

 

***

 

Am fost chemat ultimul. După cinci ore de aşteptare. Cinci ore care s-au scurs ca cinci ani de zile… Fiecare dintre colegi, ieşind afară, se interesa numaidecît dacă sunt toţi “invitaţii” şi ne transmitea mesajul decanului că “nu trebuie să plece nimeni”.

 

În sfîrşit, mi-am auzit numele. Am intrat. În cabinet erau trei persoane: Decanul Facultăţii, Secretarul Organizaţiei de Partid şi un Necunoscut, care se ridică de la masa din faţă şi mă invită să iau loc. Era un tânăr cu o faţă senină, maniere degajate, sigure şi o voce colegială, aproape prietenoasă. Îmi întinse mâna şi mă salută româneşte, într-o formă amicală, de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea:

 

“Bună ziua, Gheorghiţă! Cum te mai simţi? Tot la profilactoriu te afli?”

 

“Da”, răspund, fiind surprins într-un fel de această amabilitate.

 

Dar mama cum se mai simte? Tot necăjeşte cu picioarele? A ieşit de la spital ori încă nu?”

 

Extraordinar!!! Câtă exactitate! Ce informaţie! Ca să vezi… Aveam senzaţia că în faţa mea se află un vechi prieten, care mă cunoaşte mai bine decât oricare coleg.

“Da, zic, mama necăjeşte cu picioarele şi încă e la spital”.

 

Mama mea, o ţărancă istovită de vitregia timpului, care a crescut cum a putut şi a educat patru băieţi, odată cu sosirea primăverii suferea de picioare. Picioarele ei cu călcâiele crăpate o purtaseră pe parcursul anilor sute şi sute de kilometri pe jos pe plantaţiile sovhozului “Ţvetuşceaia Moldavia”. Ajunsă seara acasă cădea deseori moartă de oboseală. Odată mă chemă, când eram mai răsărit, şi-mi spuse: “Gheorghe, băiatul meu, să ştii că dacă voi muri curând, apoi din cauza picioarelor, că ele mult nu mai rezistă”.  După aceea a scos un ac gros, mi l-a dat în mână şi mi-a spus: “Uite, vezi acul ista? Ia şi-l bagă aici în călcâi cât a încăpe. Nu te teme, că eu nu simt nimic”. Călcâiele mamei mele erau ca piatra. Acul a intrat aproape tot…

Această amintire despre suferinţele mamei mă dezarmă dar totodata mă făcu să înţeleg mai bine tipii din faţa mea.

 

“Uite ce: mă numesc Andrei Semionovici, sunt de la Securitate şi aş vrea să stăm puţin de vorbă, îmi spuse Necunoscutul, arătându-mi cu un gest evaziv ceva de tipul unei legitimaţii. Dar trebuie să te previn, continuă brusc dumnealui, că de discuţia noastră de azi depinde tot viitorul, întreaga ta soartă”.

Urmă o pauză nu prea lungă în care toţi tăceam de parcă aşteptam ceva. Doar securistul scotea dintr-o mapă nişte foi şi le punea într-o anumită ordine pe masă.

 

Începu apoi un discurs lung despre situaţia din societate, de la facultate şi a mea personală. Securistul a constatat că situaţia se complică din cauza ideilor nesănătoase, lansate de unii indivizi cu o reputaţie ideologică cel puţin suspectă şi cu care eu aveam contacte directe. „Ideile antisovietice, anticomuniste şi naţionaliste sunt tot mai des propagate în rândurile elevilor de către unii foşti absolvenţi ai facultăţii de filologie. Apropo, dumneata ştii ceva despre lozinca antisovietică pregătita pentru coloana de 1 Mai?

Întrebarea parcă mă trezi din somn.

Nu ştiu nimic”, am răspuns sec, fiind sigur ca aceasta este o provocare din partea anchetatorului. Şi apoi nu era clar ce putea să însemne o “lozincă antisovietică”. Era ceva de domeniul fantasticului să-ţi imaginezi vreun student, în coloana demonstranţilor, prin fata monumentului lui Lenin, ducând sus o lozincă de tipul “Jos Uniunea Sovietică”. Întrebarea şi situaţia imaginată mă amuză un pic şi nu-mi putui ascunde zâmbetul.

 

“Vezi, Tovarăşe Teodorescu, nu ştii ce se face chiar sub nasul dumitale, pe când noi ştim, ştim totul despre voi…  Ştim, de exemplu, că autorul acestei lozinci este chiar cineva dintre prietenii dumitale, coleg de lucru şi de cameră”.

 

Priveam mirat la securist, care îmi vorbea toate acestea parcă în bătaie de joc.

 

“Ce, nu crezi? Noi iată avem şi mărturiile colegilor de la alte facultăţi. Iar acum vrem să ascultăm mărturiile şi atitudinea dumitali despre acest fenomen”.

 

“Nu prea înţeleg despre ce sunt întrebat: să-mi expun atitudinea faţă de coleg ori faţă de lozincă? Eu personal nici nu ştiu cum ar arăta o lozincă antisovietică. Cine ar fi nebunul cela, care să iasă în stradă cu “Jos P.C.U.S.!” ori “Jos birocraţia!”

 

Aici intră în discuţie Secretarul Organizaţiei de Partid de la Facultate – un om incult şi foarte brutal:

 

“Bă, tu, bă!  Tu nu te juca cu focul şi nu te face mort în popuşoi! Ştii tu pre ghini dispri ci ti întrebăm noi! Băi, tu lucrezi undeva? El lucrează undeva, Tovarăşe decan?”

 

“Lucrează noaptea paznic la o şcoală. Răspunde, Teodorescule, dacă eşti întrebat” mi se adresa decanul care ocupa locul de la masa din dreapta.

 

Într-adevăr, lucram paznic la o şcoală profesională-tehnică. Seara, după lecţii, mergeam la serviciu peste o noapte. Partenerul meu de lucru era colegul de cameră Grigore Bârnă.

 

“Da, răspund, lucrez paznic la şcoala profesională numărul unu”.

 

“Băi, şi tu eşti prieten cu Bârnă, băi? Cu bogătaşul ista? Cum adică, el lucrează cu tine?  El formal s-o “ustrot” băi că el îi învelit de bani. Nu vezi ce costume are, ce mape de crocodil… Părinţii tăi lucrează pentru o rublă, pe când Bârnă…”

 

“De unde are Bârnă bani?, fu întrerupt Partidul de către Securist. Tu ai fost la dânsul acasă să vezi cum trăieşte? Dumneata ştii că împreună cu fratele său el are legături cu agenţi străini? De unde au ei discuri şi cărţi româneşti? Crezi că noi nu ştim că voi ascultaţi Tudor Gheorghe şi Adrian Păunescu…?”

 

“Tî smotri!  Tî smotri!” (“Ca sa vezi!”), exclama Partidul, frecîndu-şi palmele şi privindu-i cu o nedumirire falsă pe cei din jur.

 

“Teodorescule, iată ce: (vocea securistului deveni pe loc blajină şi mieroasă) hai sa fim prieteni. Noi te ştim de un băiat bun şi avem încredere în mărturiile dumitale. Ceea ce se cere acum de la tine este sa răspunzi la întrebările noastre. Răspunde totul ce ştii”.

 

“Dar dacă nu răspund? Dacă, să presupunem, refuz să răspund?”

 

“Atunci vom fi nevoiţi să te chemăm în altă parte, unde vei răspunde numaidecât. Dar cred că nu vom ajunge până la asta”.

 

În continuare Decanul parcă luase apă în gură şi doar Secretarul organizaţiei de partid, intervenea uneori ca o fiară. Securistul întreba, iar eu răspundeam. Şi încă un detaliu: Înainte de a începe interogatoriul propriu-zis, fui îndemnat sa semnez că voi răspunde la întrebări fără a ascunde nimic, totul ce ştiu.

 

“Aşa dar, prima întrebare. Unde ai fost dumneata, pe data de 22 iunie vara trecută?”

 

“Nu ştiu, nu-mi amintesc, am răspuns după o mică ezitare. A trecut mult timp de atunci”

 

“Aminteşte-ţi. Ziua năvălirii Germaniei fasciste şi a  României asupra ţării noastre, Uniunii Sovietice. Dumneata ai fost prezent la onomastica lui Chicu, care trăieşte la acelaşi etaj cu tine”.

 

“Nu, n-am fost. Mi-amintesc că citeam ceva.  Nu aveam nici o poftă să beau”.

 

“Noi avem date că ai fost prezent, chiar ai solicitat şi ceva muzică”.

 

Da, îmi aminteam desigur destul de bine acea zi, cînd în camera vecină de la cămin Chicu şi-a sărbătorit zgomotos ziua de naştere. Într-adevăr am intrat când oaspeţii se retrăgeau de la masă. Am fost ademenit de un cântec popular românesc, pe care l-am ascultat de mai multe ori.

 

“Da, zic, îmi aduc aminte. Am intrat pe la sfârşit, când lumea pleca şi am ascultat un cântec, două”.

 

“Vezi că-ţi aminteşti câte puţin? Asta de acum e bine! Cine mai era în cameră? Cui îi aparţineau discurile şi magnetofonul?”

 

“Nu ştiu şi nici nu m-am interesat la o adică. Erau prezenţi colegii lui Chicu şi ai mei.  Dumneavoastră cred că ştiţi prea bine cine era acolo”.

 

“Păi uite ce, Teodorescule! În seara aceea în cămin s-a cântat “Deşteaptă-te Române” şi “Hora Unirii”. Avem date că şi dumneata ai participat…”

 

“Nu ştiu, nu-mi amintesc. A trecut aproape un an de atunci”.

 

“Tî smotri!  Tî smotri!  Eraţi beţi şto-li?! Iaca cu ce se ocupă ei!”, urlă Partidul cu o grimasă şmecheră şi neghioabă pe faţă, de parcă descoperi că i-a ars casa.

 

“Ei, dar dacă nu-ţi aminteşti de “Hora Unirii”, iată câteva date mai recente: Toamna trecută aţi lucrat într-o gospodărie în raionul Vulcăneşti, în cadrul detaşamentului studenţesc al facultăţii. Ştim că aţi lucrat bine şi că aţi primit bine. Serile vă mai adunaţi în una din căsuţe şi, după un pahar de vin vă mai luaţi uneori la harţă. Aşa e?”

 

“Da se mai întâmpla. N-aş zice însă că aceste fleacuri sunt atât de importante pentru Dumneavoastră, tovarase…

 

Aici Partidul mă înţepa cu o privire fulgerătoare:

 

“Totul e important, Teodorescule! Pentru a întregi spectrul ideologic al dumitali!”.

 

“Avem date, continua Securistul, ca în una din aceste seri te-ai pronunţat împotriva scriitorilor-eroi Lupan şi Bucov. Ce nu-ţi place creaţia lor?”

 

“Ti smotri!  Ce nu-ţi place internaţionalismul, Teodorescule?! Ori poate că scrii mai bine?”, mi se hlizi în faţă Partidul.

 

“Tovaraşi, aş vrea să mă înţelegeţi corect. Nu e cazul, cred, să faceţi din mine acum, aici, un duşman al poporului. Nu am nimic, nici împotriva lui Lupan, nici a lui Bucov, deşi…, câte ceva s-ar putea să nu-mi placă. Ei doar nu sunt infailibili…”.

 

“Ti smotri na nego! Duneata vorgheşti mai moldovineşti, şi nu ne lua pi noi cu de-a estea, cu “faibil”, “maibil”!”, izbucni din nou Partidul.

 

“Păi lasă că ştim noi ce-ai spus exact. Îţi aminteşti de medicii detaşamentului, nişte băieţi de la medicină? Ei erau colaboratorii noştri. Ei şi ne-au informat despre comportamentul vostru”.

 

Securistul scoase de undeva o foaie de pe care porni sa citească:

 

“Pe data de… Teodorescu a afirmat într-o discuţie cu colegii săi că Lupan şi Bucov nu sunt exponenţii poporului, ci exponenţii ideologiei comuniste, iar multe lucrări de ale lor nu au nimic comun cu literatura veri… veri… ve-ri-ta-bi-lă”. Iată aşa ai vorbit. Îţi recunoşti cuvintele?”

 

Într-adevăr erau cuvintele mele. Parcă ar fi fost înregistrate de pe banda de magnetofon.

 

“Să nu crezi că noi prindem muşte. Doar te-am preîntâmpinat. Răspunde totul ce ştii, că ştim şi noi ce ştim. Iată, de-o vorbă, noi avem date că fratele lui Bârnă, Leon, trece mai în fiecare seară pe la cămin şi se opreşte la voi. Numai n-o fă pe niznaiul şi spune ce face el acolo, la voi. Noi mai ştim că el, împreună cu alţi colegi, te vizitează noaptea la serviciu. El e un tip periculos şi credem că iţi dai şi tu bine seama de asta. El e bolnav de naţionalism. Nu-ţi pare că-i suspect? În ce relaţii sunteţi?”

 

Leon într-adevăr ne vizita. Venea la fratele său. Deseori stătea tăcând la masă şi savura un vin ales, pe care îl aducea numaidecât cu sine atunci când ne vizita. Era pasionat de literatura şi istoria naţională. Fiind un simplu muncitor, dădea dovadă de un gust rafinat, un raţionament artistic deosebit şi totdeauna original. Un singur neajuns i-l recunoşteam cu toţii, ne-luând în seamă patima pentru vin: Leon, la vârsta sa de peste treizeci de ani, nu era însurat…

 

“Ce să vă spun…N-aş crede că e un element periculos.  E un om ca toţi oamenii, doar că nu e însurat…”

 

“Vezi, tocmai aista e şi pericolul..!, izbucni securistul. Nu e periculos încă, dar ar putea să devină periculos.  Aşa e? …Da, aşa e! Avem de a face cu un potenţial duşman al modului de viaţă sovietic. Noi ştim şi avem date că dumneata, în prezenţa celor din cameră şi a lui Leon, deseori iniţiezi discuţii despre limbă, despre istoria limbii, despre altceva, numai nu despre ceea ce trebuie…”

 

Aici răbdarea mea luase sfârşit. “Teatrul” începu să mă deruteze, dar si să mă plictisească. Îmi dădeam seama că oamenii din faţa mea nu sunt atât de naivi cum par, iar postura de actor devenea inoportună în situaţia în care mă aflam. Hotărâi să dau cărţile pe faţă. Vroiam sa pun punct jocului.

 

“Păi, cine să mai discute pe marginea acestor teme, dacă nu noi, studenţii de la Facultatea de Litere, viitorii filologi? În discuţii doar se naşte adevărul! Nu?”

 

Toţi trei rămaseră cu privirile pironite asupra mea, neaşteptându-se, probabil, la un asemenea răspuns. După o scurtă pauză interveni prompt Partidul:

 

“Ti smotri! Aici noi punem întrebări, băi, da tu răspunzi şi nu ne învăţa ce avem de făcut…  Ti smotri!”

 

Mă simţeam încleştat ca o pradă în labele unei uriaşe fiare. Securistul ezită câteva clipe, căutând ceva în hârţoagele de pe masă, mă privi apoi cu un zâmbet sarcastic şi continuă:

 

“Deci discutaţi… Mda-a-a.  De câte ori au loc întâlnirile?”

 

“Ce? Care întâlniri?”, am întrebat buimac.

 

“De câte ori, bre, organizai simpozioane cu toată gaşca voastră?!, strigă Partidul.

 

Securistul, neluând parcă în seamă replica-întrebare a colegului, continuă:

“Câtă literatură şi pentru cine ai procurat de la Leningrad? Ştiu că îţi plac poeziile lui Bacovia”.

 

“Da, răspund, şi cred că încă nu este interzis de lege să fii admiratorul unui autor, fie el chiar român, cărţile căruia se vând şi în Uniunea Sovietică. Sunt sigur că nici pe Dumneavoastră nu vă lasă indiferent versurile:

“Adio, pică frunza

şi-i galbena ca tine…”

E doar un cântec minunat! Un cântec interpretat de o formaţie românească. Iar cântecul nu-l mai poţi opri cu decrete ori cu legi. Cântecul îl asculţi chiar şi cu ochii închişi, şi pe întuneric… El te găseşte, el răzbate oriunde, peste cele mai sofisticate frontiere… Cât despre cărţi… Toate pe câte le-am adus poartă ştampila magazinelor sovietice, aşa că, tovarasi, versiunea cu agenţii de peste hotare este exclusă de data aceasta”.

 

Cei prezenţi schimbară nişte priviri mute. Tăcere. Securistul îşi reveni primul şi murmură semnând ceva pe o foaie:

 

“Deci nu negi faptul că propagi literatură burgheză romanească în mediul studenţesc… Dar dumneata ştii că pesimismul burghez vine în contradicţie cu normele moralei comuniste? Acest pesimism nu e mai puţin periculos decât propaganda antisovietică”.

 

Partidul plesni din palme, întrerupându-l pe securist:

 

“Ti smotri!  Ţie cito, Teodorescule, îţi place pesimismul? Vrei sa fii pesimist? Mda-a-a…”

 

“…iar în privinţa limbii, ştim noi cum discutaţi. Ba nu sunteţi de acord cu autorii de manuale şi cu lectorii, ba nu va place alfabetul şi unele cuvinte noi, imprumutate din rusa. Şi asta voi numiţi “discuţii”?”

 

“Ti smotri! Ce, vrei să spui că nu vă place Uniunea Sovietică cu alfabetul ei?! Asta ei zic la limba moldovenească “limba română?”, se adresă celor prezenţi Partidul, punând accentul pe “ei”.

 

“În ce relaţii e Grigore Bârnă cu fetiţa ceea, cu Serafima..?”

 

“În cele mai sexuale”, am răspuns fără să-i dau Securistului să-şi termine întrebarea.

 

“Dar tu cu a ta? Sunteţi colegi de grupă, nu-i aşa?”

 

“Băi, pi noi ni interesează dacă n-aţi molipsit şi fetele de boala ceea a voastră românească! Ce vrei să spui că la Filologia Rusă nu-s fete frumoase? Mai uitaţi-vă şi spre Răsărit, că de-acolo ni vini licoarea! Parcă nu aşa o zis şi Eminescu vostru?”

 

Înţelegeam prea bine că o polemică constructivă nu aveam cu cine întreţine. Obosisem de-a binelea. În faţa mea aveam acel soi de oameni cu mintea îngustă, dar foarte periculosi si şmecheri ca vulpile. Până la sfârşitul interogatoriului m-am străduit să răspund “corect” la toate întrebările. Alta iesire nu aveam. Demersul acestor oameni la instanţele superioare nu putea fi nicidecum favorabil pentru soarta mea şi a colegilor mei. Înţelegeam prea bine ceea ce vor. Trebuia să manevrez, să nu-i provoc, să-i liniştesc. Am hotărât să mă eschivez de la orice polemică şi am formulat răspunsul aproape calm, cu siguranţă:

 

“Nu mai este totul chiar aşa cum sunteţi informaţi.  Dispuneţi de multe date greşite. Discutăm noi uneori, dar nu mai facem ştiinţă, politică ori, doamne fereşte, revoluţii din aceste discuţii. E mai degrabă un fel de alintare a noastră, unde fiecare cu veleităţi de mare savant îl poate învăţa pe altul. E un fel de joacă mai degrabă. Fiecare cu necazurile sale. Nu ne mai vine a asalta templele ştiinţei chiar şi la cămin, în timpul liber, la un pahar de vin. Care îşi face probleme cu domnişoarele, preferând mai degrabă aceste romane, decât pe cele recomandate pentru lectură; care-şi caută vreo haină mai bună pe la speculanţi, tuturor ne place un vinişor mai bunişor, aşa că…  literatura, limba, facultatea, alfabetul şi toate celelalte nu sunt altceva decât asa…floare la ureche…”

 

Pe semne că le-o fi plăcut răspunsul, deoarece toţi trei parcă s-au mai luminat la faţă. Iar Secretarul de partid chiar radia de bucurie:

 

“Ti smotri! Aşa mai zic şi eu! Voi aveţi examen la Economia politică cu mine? Eu ştiam, se adresă el celorlalţi, că Teodorescu e omul nostru, om de încredere. Numai că fii mai activ oleacă, băiete! Intră mai des pe la noi. Noi doar nu suntem răi. Aşa-i că nu suntem răi?”, mă întreba insistent, privindu-mă ţintă în ochi, aplecat spre mine, de parcă acolo ar fi vrut să-mi bage cuvintele.

 

“Fireşte!”

 

“Spune, Teodorescule, (întrebarea rămâne între noi), reluă discuţia Securistul, spune: colegul tău Bârnă chiar se mai întâlneşte cu Serafima ori nu?”

 

Curiozitatea triadei nu mai avea margini. Între colegii noştri exista un mic roman, pe care doar ei îl cunoşteau. Aveam o dorinţă nebună să le spun că-s nişte porci ce caută tărâţă chiar şi acolo, unde ea nu poate fi. Partidul, văzând că întârzii cu răspunsul, mă întrebă mai “moldoveneşte”:

 

“Băi Teodorescu, chiar mai doarme Bârnă cu dânsa ori nu? Pierdem fata, măi… Da aiestea de la Filologia Moldovenească îs cu dra-a-aci ele!  Aşa-i sau nu?”

 

“Poate că şi dorm, dar poate că nu prea dorm când se culcă…  Cine ştie?”, am răspuns în doi peri primele cuvinte ce mi-au venit pe limbă.

 

Secretarul organizaţiei de partid de la Facultate era cunoscut de noi drept un mare şperţar şi un iscusit fustangiu, în pofida vârstei înaintate pe care o avea. Pentru toţi era, însă, o enigmă faptul cum de a ajuns un asemenea om la Universitate. Nimeni nu ştia nimic decât numele acestuia. Se zvonea ca fusese cândva preşedinte de colhoz undeva la nordul Republicii. Securistul hotărî, probabil, să pună punct interogatoriului, nu înainte, însă de a constata că Serafima e o fată deosebită şi că ea trebuie salvată de influenţele naţionaliste ale lui Barna.

 

“Dacă aveţi vreo informaţie, care ne-ar interesa pe noi, poftim, totdeauna intraţi la decanat şi ne vorbiţi. Iar acum.., Securistul scoate o foaie de hârtie şi un pix, pe care mi le puse pe masă, dinainte,… iar acum, scrie”.

 

“Ce sa scriu?”, rămân nedumirit, gata de plecare în faţa asistenţei.

 

“Totul despre ce ai vorbit acum cu noi. Despre vizitele lui Leon Bârnă; discuţiile pe care le întreţineţi; despre călătoria la Leningrad, despre colegii de cameră… Într-un cuvânt – totul ce ştii. Eu voi dicta, iar tu vei scrie. Nu poţi ieşi de aici până nu scrii. Toţi scriu şi tu să nu scrii? Dacă nu eşti de acord cu ceea ce-ţi voi dicta, opreşte-te şi-mi spune. Ai înţeles?”

 

“Dar dacă nu sunt de acord să scriu?”

 

“Păi, ţi-am spus, deja: vei fi chemat în altă parte, unde vei scrie neapărat. Cred, însă, că e mai bine să scrii acum totul”.

 

Eram istovit. Mi se păru că trecuse o veşnicie, de când intrasem în acest cabinet. O veşnicie, care acum trebuia să fie reluată de la început. Luai stiloul şi hârtia, dându-le de înţeles că pot începe. Vocea securistului suna de data asta într-o rusească

impecabilă:

 

“Decanu Filologhicescogo Fakuliteta…”

(“În atenţia decanului Facultăţii de Litere…”)

 

Îl privii nedumirit. El dădu afirmativ din cap şi continuă:

 

“Zaiavlenie”

(“Raport”)

“Ia, grajdanin G.T, student cetvertogo cursa, zaiavleaiu decanatu cito…”

(“Eu, cetăţeanul G.T., student la anul patru, aduc la cunoştinţa decanatului că…”)

 

Scriam lipsit de orice rezistenţă. Era deja târziu. Nu luasem masa, nu fumasem atâta timp, şi a doua zi, diz-de-dimineaţă, urma să mă prezint la examen. Scriam cu gândul, că, întorcându-mă la cămin, vom discuta conţinutul demersurilor noastre. Scriam, lipsit de vlagă, înfometat şi dezinteresat. Securistul îşi atinse scopul. Scriitura era un sumar al interogatoriului de mai sus.

Cine ştie cîte asemenea „demersuri”„despre toţi” au fost colectate „de la toţi”? Vom afla-o oare vreo dată? Cu siguranţă că nu. Dar cineva le mai răsfoieşte prin arhive. De fapt tîrziu de tot mi-am dat seama că fiecare şi-a scris un demers împotriva propriei persoane. Conţinutul şi banalităţile nu contau.

 

“Totul despre ce am vorbit aici e secret. Nu ai dreptul să spui nimănui niciodată despre discuţia noastră. În caz contrar vei fi tras la răspundere penala… Să nu mă saluţi nici în stradă, nici la Universitate. Nu dai nimănui de înţeles că suntem cunoscuţi”.

Securistul îmi întinse mâna, în semn că totul a luat sfârşit. La ieşire, însă, fui oprit:

 

“Î-î-î, dacă se interesează cineva acum, ori altă dată de ce ai fost chemat…, nu intra în amănunte şi spune-le că a fost vorba despre formarea unui detaşament de construcţii pentru Magistrala Baical-Amur. E clar? Şi acum poţi pleca”.

***

 

Când am ieşit în stradă era noapte târzie. O noapte de primăvară la Chişinău, în care se făcea simţită mirozna florilor de castan. Câţi ani să fi trecut de atunci?

…n-au trecut nici patruzeci de ani…

Deci mai poţi vedea asemenea nopţi în Basarabia.

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged . Bookmark the permalink.

1 Response to Fantoma KGB-ului la Facultate – 3

  1. Pingback: Jezyk Wloski

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s