Sonata Italiana

Sonata Italiană

(Valabil si azi: In ajunul summitului de la Vilnus – note lapidare pe marginea unui proiect de cooperare transfrontaliera, 2004…)

Scriu aceste rândruri impresionat de lectura scrisorii unei tinere din Modova, absolventă a Universităţii de Stat din Chişinău care prezintă un fel de lamentabil proces de conştiinţă în calitatea sa de sclavă în Roma modernă. Scrisoarea publicată pe paginile săptămânalului LA se numeşte sugestiv “Noi, moldovenii, în Italia”. Am mai citit pe undeva asemenea materiale despre moldovenii plecaţi la muncă în diferite ţări, inclusiv în Italia. Desigur că nu poţi rămâne indiferent faţă de soarta celor care au plecat temporar ori pentru totdeauna din Basarabia şi sunt împrăştiaţi prin lume. Dar vorba e că fiecare şi-o face cu mâna sa, adică este liber(ă) de a decide unde, cum, cât să muncească etc. La timpul lor şi Italienii au fost plecaţi prin lume în căutare de o viaţă mai bună. Şi irlandezii şi-au părăsit meleagurile pentru a scăpa de sărăcie şi a-şi întreţine familiile. În mare parte anume datorită relaţiilor şi capitalului acumulat de emigranţi, unele regiuni italiene sunt acum prospere. Au fost cazuri în istoria relaţiilor dintre Italia şi SUA când acestea erau coordonate de liderii emigranţilor italieni din America. Unii preşedinţi americani recurgeau deschis la aşa zisa “mafia italiana” din SUA pentru a rezolva nişte probleme de ordin interstatal. În fine, sunt multe de reproşat celor care îşi varsă lacrimile fierbinţi peste soarta moldovenilor “depersonalizaţi”, “lipsiţi de sentimentul patriotismului”, care vorbesc doar italiana, portugheza, spaniola etc, etc Mă dezgustă demult lacrimile vărsate “pentru sărmanii moldoveni” de acasă şi de pretutindeni. Fiecare cu durerile şi bucuriile sale! Nu mai e nevoie cred, să generalizăm de fiecare dată – “Noi, moldovenii”, “suntem cu toţii…” “Vai de capul nostru…” Istoriile sunt concrete, una mai interesantă, mai originală decât alta, sunt drame, tragedii, insucese, dar şi bucuria realizării acolo, peste hotare, cazuri de succes, de afirmare. Irlandezii, ca si noi, au fost colonizati, au suferit de foame teribila care i-a imprasitat in toate colturile lumii, de unde trimiteau in scrisoare „cinci dolari” pentru cei ramasi „acasa”. In Sligo, un orasel din vestul acestei tari exista un mic monument, probabil unicul de acest fel in lume – monumentul scrisorii, incrustate in piatra, a unui tanar emigrant in America, trimisa parintilor sai ramasi singuri acasa.  El intreaba de casa, de sat, cine a murit, cine a ramas viu… Si inca el scrie de „cinci dolari”, castigati cu sudoarea fruntii pe care ii trimite parintilor… Azi, din acei „cinci dolari” Irlanda a devenit una din  tarile prospere ale lumii. Nu am auzit nici  un irlandez sa  zica „Vai de capul nostru!” – probabil cea mai descurajatoare vorba pe care o avem, desi se pare ca am avut aproape aceeasi soarta…

Am cunoscut şi eu Italia. O altă Italie decât cea deplânsă de absolventele Universităţilor noastre. O Italie confruntată de la egal la egal de un grup de tineri din Moldova, o Italie binevoitoare, o adevărată “patrie antică” ce ne-a permis să o cunoaştem nu de pe poziţia de imigrant, dar nici de cea de turişti străini. O Italie care ne-a făcut să ne simţim oameni între oameni – o ţară deschisă, onestă, cooperantă, care ne-a întins nu doar o mână de ajutor cum deseori se întâmplă, ci ne-a invitat la cooperare. Despre acest fel de deschidere către noi, dar şi despre obstacolele impuse de funcţionarii de toata mana în deschiderea noastră către vest este istoria ce urmează. Una reală, cu situaţii şi oameni reali. Găsesc de cuviinţă a publica aceste note şi din considerentul că în acelaşi număr al hebdomadarului LA, pe ultima pagină un autor exaltat mărturiseşte despre legăturile sale cu personalităţi ruse şi despre Rusia ca un pământ al împlinirilor sale. Cu alte cuvinte, reiese că “sărmanii moldoveni” o duc bine în Rusia iar în Europa Occidentală nu au decât a culege iluzii deşarte. Nu este adevărat. Am cunoscut şi Rusia dar şi Occidentul şi pot spune cu certitudine ca depinde doar de noi înşine unde şi cum vom fi trataţi.

***

            Compania la care lucram de mai mulţi ani în calitate de responsabil pentru relaţii publice, avea, după cum e firesc în lumea modernă, o pagină web pe internet. Pe acea pagină, care probabil se mai păstrează şi azi prin unele labirinturi de  pe net (pentru cei care doresc să o acceseze – www.ara.dnt.md) erau indicate în română şi engleză domeniile noastre de activitate, publicaţiile de specialitate în domeniul politicii agrare, adresele şi telefoanele de contact ale angajaţilor. Acest fapt ne permitea să întreţinem o vasă legătură rapidă cu diferite companii, instituţii de cercetare, persoane interesate de reformele din Moldova. În câţiva ani, compania devenise cunoscută în ţară şi peste hotare iar la serviciile ei apelau deseori Ministerul Agriculturii, Banca Mondială, Instituţii de cercetare din diferite ţări. A fost probabil una dintre puţinele companii moldoveneşti de asemenea anvergură în cadrul căreia funcţionau doar cadre autohtone şi care urma să fie închisă ulterior de comunişti. Cu o sârguinţă deosebită şi cu cele mai murdare mijloace a muncit la lichidarea ei un tip de prin părţile Comratului,venit întâmplător la cârma agriculturii moldoveneşti care aşa şi nu a reuşit să o subordoneze intereselor sale. Dar despre aceasta cu altă ocazie…

În una din zilele lui Ianuarie, 2003 secretara mă informă că sunt căutat cu insistenţă de cineva din Italia. “Este italian, dar vorbeşte engleza. A spus că o să vă  mai sune”. Întradevăr, peste cîteva ore am conversat pentru prima oară cu acel care s-a prezentat a fi Mario Paiano. Luase cunoştinţă de activităţile noastre de pe pagina web. Tocmai publicasem cîteva articole despre cooperarea transfrontalieră, despre obstacolele şi abuzurile pe care le întâlneau antreprenorii din agricultură la exportul produselor în România, UE, Rusia, despre mitele pe care agenţii economici din Moldova erau obligaţi să le dea la vămile CSI-ului ş.a. Ei, acel Mario Paiano mă asigura la telefon că este la curent cu publicaţiile noastre, cu studiile pe care le efectuase compania şi că ar dori să conlucrăm la implementarea unui proiect finanţat de Uniunea Europeană. A fost un dialog scurt, principial în care s-au schiţat doar unele idei de iniţiere a unui proiect, cunoscut apoi cu denumirea de “AGROSYS”, idei ce pot fi rezumate la următoarele: În curând, după aderarea României la UE, Moldova va deveni un stat vecin al aceastei comunităţi, ceea ce va duce neapărat la schimbări calitative în relaţiile UE , România şi Republica Moldova. Proiectul urma să faciliteze un parteneriat practic, trilateral între agricultori din Moldova, România şi Italia – schimb de experienţă în agricultură, stabilirea relaţiior de afaceri, vizite reciproce, stagii profesionale…

Este evident că nu puteam să neglijez o asemenea propunere. Cred că pentru cititorii mai puţin iniţiaţi în promovarea proiectelor finanţate de UE nu vor fi lipsite de interes unele detalii ce ţin de drumul parcurs de la idea de proiect la conturarea treptată, de la vis la realitate, de la romantism la pragmatism şi, dacă dorim, de la cristalizarea ideii la negocierea sumelor pentru realizarea ei. Trebuie să recunoaştem că Republica Moldova are deocamdată puţini specialişti în a face un lobby la Bruxelles pentru promovarea proiectelor. Multe proiecte pentru Moldova, numite “de asistenţă tehnică” sunt elaborate peste hotare de către oameni care nu ne cunosc ţara, tradiţiile, iar apoi sunt implementate de companii străine care iau mai mult de 85% dim banii alocaţi. Pentru unele proiecte de acest tip, cum ar fi cele implementate de “AGROinform”, “ACSA” ş.a. sunt alocate bugete de milioane. Un proiect „de consultanta” de la Chisinau s-a încumetat să cheltuie pe parcursul unui an câteva miloane de dolari alocaţi de UE, doar ticluind la lunar o scrisoare “pe teme economice” şi trimiţând-o demnitarilor de la Ministerul Finanţelor, Agriculturii şi încă la două – trei instituţii, numind somptuos această activitate “asistenţă tehnică în elaborarea şi promovarea politicilor şi strategiilor agrare în Republica Moldova”. La acea perioada emisarii europeni nu puteau să nu ne decepţioneze – tipi bine plătiţi, pe cât de amabili, atât şi de aroganţi. Iată de ce la început de 2003, am fost puţin sceptic auzind propunearea lui Mario de a coopera.

Italianul, însă, pe care începeam să-l cunosc tot mai mult din ulterioarele convorbiri telofonice, schimburi de mesaje prin internet, a avut  răbdarea de a ne fi nu doar consultant ci un adevărat tutore, partener de afaceri pe parcursul unui an de zile (atît a durat perioada de la primul sunet de telefon la Chişinău şi până la sosirea fermierilor noştri în Italia). La început ne-a iniţiat în ABC-ul finanţării europene, trimiţându-ne diferite manuale, broşuri şi alte materiale în domeniu. Ne-a pus în legătură directă cu figurile – cheie din viitorul proiect – Dr. Peter Volk, Dr. Cl. Calamia, cu oficialităţi ale administraţiei publice din provincia Lecce de la sudul Italiei, cu oficialităţi de la Bruxelles. Apoi a urmat o perioadă interesantă de identificare a partenerilor din România, capitol la care face să ne oprim mai pe îndelete.

Problema e că Bruxellesul accepta un proiect din cadrul Cooperării transfrontaliere doar dacă acesta întrunea următoarele criterii: 1. Să conţină o organizaţie partener dintr-o ţară membră a UE (în cazul nostru – Italia, Administraţia Provinciei di Lecce) 2. Să fie stabilită o cooperare cu o regiune dintr-o ţară candidată la UE (România – regiunea şi organizaţia urmau a fi concretizate), şi 3. Să fie identificată o regiune dintr-o viitore ţară – vecină cu UE (Republica Moldova). În Moldova lucrurile se încurcaseră cu revenirea la raioane din care cauză era dificil să identificăm un raion ori un judeţ care sa participe la proiect. Am convenit în sfârşit că Moldova e o ţară mică şi orice regiune, raion ori judeţ se află practic la o aruncătură de băţ de viitoarele hotare ale UE. Ţinând cont de acest argument, am convenit că viitorii participanţi la proiect să fie 10 fermieri din diferite regiuni ale Moldovei. La început convenisem la o triplă cooperare între Provincia de Lecce, fostul judeţ Ungheni din Moldova (republica) şi Judeţul Iaşi (Moldova românească). Pe parcurs însă, când s-a constatat că la Ungheni sunt deja în fază de implementare mai multe proiecte, s-a căzut de acord la următoarea formulă: Provincia de Lecce, 10 fermieri din Moldova, 10 fermieri din judeţul Suceava.

 

***

Cum? Zece fermieri din Moldova, plecaţi în Italia? Împreună cu zece fermieri din Moldova de peste Prut, din România adică? Asta fu prima reacţie a suspomenitului funcţionar de la Minsterul Agriculturii, un ministru agramat, ajuns peste capul taranilor nostri de prin părţile Comratului si ruda foarte apropiata cu Presedintele de atunci al Moldovei. Fiţi serioşi! Securitatea pe roate! Ministerul agriculturii pe jăratec! Toţi în alertă! Nelizia! Nevozmojno! Da de unde? Kak je eto, kak mojno dopustiti citobî naşi maldavane s rumânami vmeste? În toată această alertă îmi plăcea să văd cum lucrurile totuşi se mişcă încet dar sigur, cum crişcă din dinţi noul ministru comunist, cum sar în sus fel de fel de indivizi, mafioţi, funcţionari, oameni cu pungi pline şi putere. Unii intrau pe la mine. Să mă vadă, să-mi ordone, să mă roage, să-mi zică că are o nepoată ori un fecioraş numai buni de a pleca în Italia, să mă ameninţe că-mi voi pierde serviciul si nu numai…

Era presat si directorul Agentiei. Într-o zi mă chemă la el in oficiu, unde se afla un evreu, unul din acele persoane despre care la Chişinău nu era bine să vorbeşti deschis. Tocmai se întoarse din Italia. “Vî znaete…, neobhodimo… tolico directora vinzavodov…ia pogovoril s Italianţami…”(Intelegeti, e necesar sa trimitem… directori de fabrici de vin… eu am discutat cu italienii deja…) Acest tip insista să alcătuesc o listă de directori de fabrici de vin care să plece la stagiu în Italia. El nu concepea nici în ruptul capului că nişte moldoveni, kakie-to ţarane (oarecare tarani) din satele Moldovei pot să beneficieze de un asemenea stagiu de câteva luni pe Peninsula Apenină. “Da oni je tam vse ostanutsea!” (Pai, ei vor ramaine cu totii acolo!) El încerca să-mi prezinte nume, liste, persoane sonore, care trebuia să formeze grupul de plecare… După ce l-am ascultat debitând vre-o zece minute, I-am spus că nu îl cunosc, ca nu am semnat cu el nici un contract, nici o convenţie, iar condiţiile proiectului nu pot fi schimbate decât cu accepţiunea scrisă a Bruxellesului, Administraţiei Provinciei Lecce, şi a altor părţi implicate. (Mai târziu acel tip s-a răzbunat urît, trimiţând mesaje denigratoare la Ambasada Italiei, la Lecce, organizaţiei partenere Regina Pacis, în care menţiona că ne ocupăm cu trafic de persoane). Apoi,  seful meu, un ucrainean get,– beget, cu un nume exotic Moroz (in traducere „ger”),  mi-a intins o mana calda, felicitându-mă că am găsit mijloace diplomatice de a apăra cauza “selschih moldovan” (moldovenilor de la sate). În acelaşi timp, m-a avertizat că pentru viitor ar trebui să ţin cont de asemenea recomandări venite de la cercurile oficiale si  mafionte din capitală.

***

            Îmi plăcea să văd cum trosnesc prejudecăţile în jurul acestui proiect. În rezultatul unui concurs au fost selectaţi zece participanţi – tineri fermieri din diferite localităţi, absolvenţi ai Universităţii Agrare şi Institutului de Management din Chişinău. Era o provocare interesantă şi inedită pentru noui – de a înfrunta toate stereotipurile legate de plecarea moldovenilor în ţările din vest. Chiar şi la Consulatul Italiei de la Bucureşti a trebuit să mergem de nenumărate ori, să purtăm negocieri, să prezentăm argumente că este vorba de o relaţie de PARTENERIAT în cadrul unui proiect de COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ al UE. Zile şi săptămâni în şir de corespondenţe, discuţii telefonice s-au încununat de un final plin de succes. Primisem deja la Chişinău temele cursurilor pe care urma să le frecventăm, datele şi numele profesorilor. Stagiul în Italia urma să fie extins pe circa trei luni de zile şi se alcătuia din trei părţi: Cursuri teoretice însoţite de vizite practice la întreprinderile agricole din regiunea Puglia, program cultural. Se părea că însăşi natura nu dorea să se împotrivească plecării noastre în ţara lui Bocaccio şi Umberto Eco. Repet, pe parcursul acestei perioade de scriere şi promovare a ideii de proiect am avut tot sprijinul specialiştilor italieni, care ne-au îndrumat pas cu pas în cadrul acestui extraordinar experiment de sfidare a hotarelor dintre Est şi Vest.

***

Cred că nu este lipsit de interes să se ştie că cetăţenii moldoveni care doresc sâ viziteze Italia, pot apela pentru viză doar la consulatul Italiei din Bucureşti. La serviciile acestui consulat am fost nevoiţi să apelăm şi noi. Persoanele care vin pentru prima oară în contact cu acest consulat şi numeroasele instituţii adiacente de la Chişinău, au impresia că au nimerit într-un labirint din care au puţine şanse de a ieşi. În jurul vizei Shengen obţinute la Consulatul Italian, s-a creat o reţea bine coordonată de diferite firme şi instituţii de stat, birouri de traduceri şi notariale de la care urmează să aduni un şir de documente. În calitate de responsabil local de proiect, am mers prin toate aceste instanţe pentru a obţine documentele şi semnăturile necesare a fi prezentate la consulatul italian. Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe, arhive… La consulatul Italiei mă cunoşteau deja toţi paznicii, funcţionarii de la ghişeuri, consultaţnii şi casierul. Am trecut zile în şir prin labirintul obligatoriu din ograda acestui consulat alături de multa alta lume. Mai călătorisem până atunci de mai multe ori în Germania, Olanda, Danemarca dar nicăieri nu am întîlnit atîtea formalităţi şi suspiciuni ca la Consulatul Italiei de la Bucureşti. La un moment dat, după câteva săptămâni petrecute în frig şi ploaie în cozile fără de capăt alcătuite zilnic la acest consulat, vroiam să abandonez, să-I zic lui Mario “Adio, Mario, adio, Italia!” Culmea culmelor a fost anularea participării unei delegaţii moldoveneşti, din care urma să facă parte şi subsemnatul, la negocierile pe marginea proiectului, ce urmau să aibă loc în prealabil la Lecce. Fuseseră rezervate biletele la avion, locurile de cazare în Italia… De la Suceava eram informaţi că delegaţia română a plecat deja, iar pentru noi, nici în ziua plecării viza “nu a sosit de la ministerul de externe de la Roma”. Atunci am plecat de la Bucureşti împreună cu încă un coleg, jurând că nu ne vom mai supune nici odată unor asemenea umilinţe. Nu ne părea rău de nimic decât doar de zilele şi săptămâinile ruinate în rânduri interminabile de la Chişinău şi Bucureşţi. Am fost reprezentaţi la acele negocieri de partea română.

Cu câteva luni mai târziu fu totuşi semnat şi contractul de parteneriat în cadrul proiectului AGROSYS – Moldova (ARA) – România (Suceava) – Italia (Provincia di Lecce). Pentru a pregăti documentele de plecare în Italia a 10 fermieri din Moldova, totul fu luat de la capăt – delagaţii la Bucureşti, Consulatul Italian cu labirintul său, burniţe şi ploi de toamnă suportate în cozile interminabile. Şi iar aceeaşi istorie: nu e gata un document, lipseşte o ştampilă ori o semnătură… Iată doar unul din numeroasele cazuri de returnare a dosarelor: ajuns la Bucureşti, după o zi de aşteptare, după ce m-am văzut în sfârşit la ghişeu cu toate documentele, sunt întrebat de domniţa de serviciu de ce nu am adus originalele diplomelor de absolvire a instituţiilor de învăţământ, originalele carnetelor de muncă pentru toţi participanţii. Cum să aduci ceva ce nu ţi s-a cerut anterior în mod obligatoriu!!?? E zadarnic să explici că legea din Moldova nu permite înmânarea carnetelor de muncă pentru angajaţii în funcţie ai unei întreprinderi… Am revenit la Chişinău, am convocat participanţii, solicitându-le documentelle în original, pentru care anterior fuseseră solicitate doar copiile autentificate la biroul notarial… Mai puteam dori atunci să văd neapărat Italia? Mă gândesc acum câţi bani o fi înghiţit toate firmuliţele moldo – române ce se oploşise în jurul acestei vize “de Italia” dacă eu aveam numărul de ordine trecut de 40.000. Cam atîţia cetăţeni din Moldova se adresaseră înaintea mea în acel an la consulatul Italian. Am blestemat atunci a câta oară clipa când am acceptat parteneriatul pentru “Agrosys”. Nici colegii de serviciu nu puteau înţelege rostul tuturor obstacolelor apărute în calea plecării noastre. Pentru mine ţara lui Umberto Eco, romanele căruia le căutam cu lumânarea la Chişinău, începea să se identifice tot mai mult cu paznicul care mă întâlnea de atâtea ori la poarta consulatului, la începutul labirintului… Nu vroiam să mai merg nicăieri, nici să aud de UE, de Agrosys, de viză …

În cozile fără capă de la Consulat am cunoscut mulţi reprezentaţi ai plebei basarabene dornici de a pleca în Italia fie la rude, fie la un loc de muncă. Cu unii dintre aceştia mă împrietenisem şi împreună cu ei mă bucuram ori mă întristam în dependenţă dacă în paşaportul returnat era ori nu viza. Începui să cunosc persoanele care mergeau să muncească, să se odihnească, pe cei care comiseseră fraude la întocmirea documentelor şi acum se frământau cum să treacă frauda neobservată prin consulat… Oamenii discutau în şoaptă… Se închegau cunoştinţe…

Au fost şi cazuri amuzante. În una din zile înaintea mea era o femeie de vre-o 50 de ani. Nu mi-a fost greu să o recunosc pe o săteancă tipică din Republica Modlova: cu o sacoşă “Bucuria” în mâini, încălţată în sandale “Floare”, paşaport de culoare albastră nou – nouţ şi faţa arsă de soare după o vară îndelungată petrecută la “cotă”. Probabil aş fi uitat acest portret ca pe multe altele, dacă o tînără nu ar fi intrat în vorbă cu acea femeie.

–          Mergeţi la fiică, la muncă?

–          Nu, nu am pe nimeni în Italia.

Se vede că tânăra nu se putea împăca să nu afle «secretul» bietei basarabence.

–          Păi şi cum… doriţi să lucraţi, aveţi un loc de muncă?

–          Nu, nu am nici loc de muncă. Eu vreu să văd Italia, să merg la Roma şi să mă plimb pe srăzile Veneţiei.

Na-ţi-o bună. Aşa, simplu, senin «Eu vreu să văd Italia». Şi ori de câte ori tânăra, plictisită de orele de aşteptare, revenea la subiect, femeia de la ţară răspundea că vrea să vadă pur şi simplu acea Italie în care pleacă atâţia şi atâţia moldoveni.

–          De ce nu aţi apelat atunci la o firmă turistică de la Chiţinău? insista tânăra nedumirită de acest răspuns neaşteptat al sătencei din Basarabia.

–          Pentru ce să apelez? De ce să le plătesc lor «pentru servicii» o groază de bani? Nu mai bine cu aceşti bani îmi plătesc hotelul şi vizitez locurile care mă interesează?

«Ei”, auzeam şoapte în jur, “ea nu vrea să recunoască unde şi cu ce scop merge». «Ce turistă mă, nu vezi că nu are o haină să arunce pe ea?» «De unde să aibă bani pentru a merge în «turism»?.

–          Da eu am lucrat toată viaţa şi am pus de o parte… le închidea femeia gura curioşilor.

–          Ei, bine, dar cum ai să te descurci cu limba, că acolo trebuie să vorbeşti ori engleza ori italiana, da nu rusa ori româna.

Femeia avu şi aici un răspuns plauzibil: «Da francezii cum se descurcă? Ce toţi cunosc italiana? Ori toţi italienii cunosc engleza, franceza? M’oi descurca şi eu că limba noastră se aseamănă foarte mult cu italiana…»

Nimeni nu credea că femeia va reuşi. Ne-am amuzat şi de reacţia domnişoarei de la ghişeul consulatului. Funcţionară care întâlnea plictisită şirul de vizitatori, punea întrebările strandard – adresă, rude în Italia, paşaport, contract de muncă etc. Basarabeanca o ţinea pe a ei: «Domniţă, nu am pe nimeni în Italia. Am lucrat toată viaţa contabilă în sat, am bani, sunt la pensie şi vreau să călătoresc. Daţi-mi lista de documente pe care trebuie să le prezint pentru viză. Nu aveţi dreptul, cred eu, să-mi refuzaţi a întreprinde o călătorie particulară în Italia». Până la urmă aroganţa şi plictiseala dispărură de pe faţa funcţionarei…

Apoi, peste câteva săptămâni revenit la consulat am aflat de la lume că acea basarabeancă a luat visa turistică… Iată că se poate! m-am gândit atunci.

La perfectarea documentelor pentru membrii grupului am avut parte şi de alte incidente. Fiind sigur că viza pentru un grup de participanţi la poroiectul UE trebuia să trezească mai puţine suspiciuni din partea funcţionarilor de la consulat, eram derutat de întrebări de tipul: De unde veţi lua bani? La ce hotel veţi sta? Cum aţi luat legătură cu persoanele din Italia? De ce vreţi să mergeţi în Italia? Ce cursuri veţi frecventa? Etc, etc. Persoanele care îmi adresau aceste întrebări păreau absolut indiferente pentru orice răspuns primit. Toate aceste răspunsuri se conţineau în şirul de documente pe care le prezentasem. Odată am izbucnit: «Doamnă, noi nu ardem de dorinţă şi nerăbdare de a merge neapărat în Italia! Noi suntem INVITAŢI de partenerii de proiect din Lecce! În rezultatul acestui proiect va avea de câştigat şi ţara noastră, dar şi Italia. Aveţi documentele în limba engleză în fişierele pe care vi le-am prezentat până acum. Sunaţi în Belgia, în Italia şi întrebaţi cum de ne-au găsit ei pe noi. Dacă ne refuzaţi, vom merge la Chişinău si gata. Ne vom căuta de treabă, că avem cu ce ne ocupa, decât să ne aflăm în rând pentru a primi de nenumărate ori acelaşi răspuns de la Dumneavoastră…!»

Trebuie să spun, că de fiecare dată Mario Paiano şi colegii săi din Italia erau puşi şa curent cu orice nouă vizită a mea la consulat. Ei, ca şi noi, nu puteau concepe tot acest tumult de vorbe, documente şi, nu în ultimă instanţă, de bani cheltuiţi aiurea pentru drumul spre capitala României, pentru hotel, diurne, transport etc. Cetăţenii Vest-uli nu pot înţelege ce înseamnă calvarul vizelor. Toate aceste cheltuieli urmau a fi acoperite din contul proiectului «Agrosys», adică de contribuabilii de rând ai UE. Au urmat intervenţiile italienilor a responsabililor de la Bruxelles către ambasadă şi consulat. Deşi pierdusem orice speranţă şi dorinţă chiar de a continua colaborarea, de fiecare dată eram încurajaţi de Mario Paiano şi Peter Volk să rezistăm şi că ne vom vedea neapărat în Lecce. Aşa şi s-a întâmplat. Ei au fost nevoiţi să schimbe data de începere a programului. Să prezinte garanţii că cetăţenii Moldovei şi României, participanţii la proiect nu vor lucra ilegal, că nu vor rămâne ilegal în Italia, că vor fi asiguraţi cu cazare, diurne, transport, vor frecventa cursuri…

La începutul lui octombrie toţi membrii grupului aveau viza în paşaport. Primisem la Chişinău şi suma necesară pentru drum spre Puglia. Italia începea să se încadreze în alte contururi, care nu aveau nici o tangenţă cu sumbra clădire a consulatuli…. Rămaseră în urmă drumurile spre Bucureşti şi înapoi. Nu puteam înţelege de unde aveau atâta răbdare moldovenii care izbuteau să treacă prin acel consulat… Până la urmă vroiam să exclam: şi totuşi lumea reuşeşte să plece, să scape de găoacea de fier, de această capcană, de lagărul sufocant al noii statalităţi moldoveneşti!

Plecarea

Pentru a merge la Lecce am apelat la serviciile unei firme de transport din Chişinău, care ne asigurase şi visa de tranzit prin Ungaria. Doi şoferi tineri inspirau încredere, dând dovadă de calm şi tact la îmbarcare. Era pentru prima oară când urma să trec prin atâtea ţări cu microbusul – România – Ungaria – Austria – Germania – Italia.

În grupul nostru erau după cum am menţionat anterior tineri absolvenţi ai Universităţii Agrare din Moldova, opt dintre care reuşiseră să-şi facă studiile de perfecţionare şi şa Institutul de management. Fii şi fiice de ţărani din Călăraşi, Străşeni, Nisporeni, Hânceşti, Râşcani… Toţi lucrau în agricultură, la fabrici de vin ori în Asociaţii agricole. Trebuie să recunosc că aveam emoţii şi îndoieli, căci nici o convorbire, fie ea cît de subtilă, nu poate releva adevăratele intenţii ale omului, atunci când acesta e din Moldova şi are şansa să meargă în Italia. Iată de ce mizam pe conştiinţa acestor tineri agricultori pe care îi cunoşteam superficial, aşa cum pot fi cunoscuţi membrii unui grup după dosarele prezentate. Eram supus riscului de a-mi pierde reputaţia în faţa organismelor internaţionale, a persoanelor de la Bruxelles şi Consulatul Italian, în caz dacă măcar o singură persoană rămânea în Italia… Plecarăm întro seară de octombrie din centrul Chişinăului.

Undeva prin Vatra Dornei începu să ningă. Erau primii fulgi de zăpadă, care cad ceva mai devreme ca la noi, aşternându-ne un drum imaculat parcă în semn de un nou început…

La hotarul dintre Ungaria şi Austria am fost nevoiţi să aşteptăm cîteva ore, pînă la 12 noaptea când începea o nouă zi şi dreptul nostru de intrare în ţară. La un mic restaurant din preajmă, ce se afla în casa unui sătean, am servit ciorbă ungurească cu pâine coaptă de stăpâna casei. Ni s-a propus şi ţuică de prune. Ne-a mirat foarte mult că aceşti proprietari amabili, aflaţi la alt capăt de Ungaria, înţelegeau româna şi preparau bucate atât de cunoscute nouă, dar în acelaşi timp originale prin gustul lor specific, picant. Ne-am odihnit după un drum lung la mesele de lemn gros, la căldura unui cămin care –I îmbujora la faţă pe toţi vizitatorii. La ora12 noaptea am intrat în Austria. Un control sumar al paşapoartelor… M-am gândit atunci că degrabă acest hotar dintre Austria şi Ungaria se va muta pe Prut. Nu ştie nimeni exact ce ne aşteaptă odată cu aderarea României la UE. Rămasă în urmă, Moldova mi se părea atât de departe şi atât de izolată, atît de mică şi lipsită de apărare…

Spre dimineaţă, am oprit la o staţie PECO – unicile oaze pe drumurile accelerate ale UE dar şi locurile unde călătorii cu autobusul învaţă primele diferenţe dintre lumea civilizată şi primitivismul sovietic. La staţie nu aleargă nimeni să-ţi alimenteze maşina. Nu vezi, ca la noi, tipi în BMV-uri vechi, care fără să iasă din maşină stau cu banii în mână în aşteptarea servitorului. Oamenii coboară din maşini şi singuri fac plinul, după care intră în incinta magazinului şi plătesc la casier suma necesară. Toţi primesc bon de plată fără ca să fie întrebaţi dacă au nevoie de el ori nu. E o regulă. E una simplă care poate fi implementată şi la noi.

O altă diferenţă izbitoare e că la aceste staţii de pe marginea şoselelor, numaidecît există băi şi toalete, unde e la fel de curat ca în magazin. Iar Curăţenia în vest e o categorie ce exprimă o altă realitate decât la noi. Ea este intretinuta in permanentă. La unul din aceste WC-uri am întâlnit un servitor rus care striga prostii în gura mare de parcă era în Rostov. Stătea şi urla cu “blea” şi “nahui” numărând banii pe care călătorii îi lăsau drept tip. Am înţeles că stăpânul staţiei l-a angajat pentru a avea grijă de dependinţe. I se păru probabil că cineva lăsase prea puţini bani, deşi plata în asemenea localuri este opţională. L-am întrebat în rusă de ce strigă vulgar la oameni şi I-am spus că merg la şef să depun o plângere. Astfel am învăţat încă o lecţie de la acea staţie PECO din Austria. Rusul între străini e fricos şi laş. Deveni pe loc asemeni unui ţânc linguşitor. “Ne nado, proşu vas, ne nado, vot denighi…” Începu să plângă chiar ieşind după mine afară. Îmi spunea că are copii într-un sat de lîngă Pskov… Cred că după acel incident rusul de la WC ul din Austria nu a mai fost vulgar până a revenit acasă.

Interesantă a fost intrarea în Italia. Am întrebat şoferul cum “se trece în Italia” şi dacă vom avea nevoie de paşapoarte. El schiţă un zâmbet şi acesta fu răspunsul pe care l-am înţeles mai târziu.

Italia se anunţă printr-un simplu semn rutier în care denumirea ţării era scrisă în câteva limbi. Şi atât. Nici tu graniţă de stat, nici vameşi ori poliţişti. Nimic! Treci fără să fii oprit de nimeni şi simţi pe deplin libertatea de a fi om cu acte în regulă. Atâta doar că italienii îşi impun călătorii să achite taxa de drum. Mii de maşini, înainte de a intra pe drumurile accelerate din Italia, trec prin anumite locuri asemănătoare cu cele din metrouri şi achită o taxă pentru numărul de km ce urmează să-I parcurgă pe acest drum. Procedura decurge rapid, astfel că stopul durează câteva secunde. Urmară Verona, Padova, Rimini, Ancona… şi peste tot cineva exclama amintindu-şi că are o ruduă ori un prieten chiar aici.

***

Am ajuns în oraşul destinaţiei noastre, la Lecce, pe la miezul nopţii. Aveam adresa şi telefoanele de contact ale lui Mario şi ale altor parteneri de proiect din administraţia locală, din care cauză nu ne făceam probleme că vom reuşi să ajungem la “Pastor Bonus” – locul cazării noastre. Am oprit autocarul lîngă un loc mai aglomerat din centru şi am încercart să găsim pe cineva care să ne explice în engleză cum să ajungem la locul destinatiei noastre  “Pastor Bonus” despre care nu ştiam exact că e un hotel ori un cămin studenţesc ori altceva… Aici ar fi momentul cred pentru o comparaţie între italieni şi alţi “vestici” cu care am avut de a face în situaţii similare. În Germania de exemplu o asemenea situaţie ar fi fost inimaginabilă. La orice oră, pe orice vreme, partea germană ar fi avut neapărat o persoană responsabilă de întâlnirea grupului. Responsabilă nu doar pe hârtie…

L-am sunat pe Mario în speranţa că prietenul nostru italian, aflînd că am sosit, va veni neapărat să ne întîlnească. Acesta însă mi-a răspuns calm să urmăm indicatoarele galbene pentru a ajunge la “Pastor Bonus”. Iată o diferenţă de cultură care ne-a lăsat derutaţi. Am început să căutăm indicatoarele pe la colţuri de intersecţie. Prostii. Deşi le-am găsit, nici pe unul nu scria “Pastor Bonus”… Un tânăr italian, care s-a pomenit lîngă microbusul nostru şi a înţeles că suntem în căutarea a ceva, s-a oferit să ne ajute. Am urcat cu el în maşina sa iar colegii ne urmau cu autobusul. Tînărul s-a dovedit a fi foarte amabil. Vorbea fluid engleza şi am înţeles de la el că e student la biologie, că nu are bursă “deoarece nici un student italian nu are bursă de la stat”.  A zîmbit cînd l-am întrebat cum şi-a procurat un “Daewoo” nou dacă e student şi nu are bursă. “Părinţii mi-au cumpărat-o. Este o maşină ieftină şi economicoasă. Au dat pe ea doar 9000 de euro.”. Peste vre-o 10 minute de mers am ajuns la o poartă înaltă. “Aici e Pastor Bonus” ne-a comunicat primul nostru ghid italian. Ploua mărunt în acea noapte la Lecce . Studentul îşi luă rămas bun şi plecă.

Ne-am pomenit în faţa unei porţi imense de metal. După poartă se vedea un monumet scăldat din toate părţile de lumini. Poarta era închisă şi nimeni nu se arăta să vină pentru a deschide. Eram decepţionat şi toţi membrii grupului tăceau obosiţi după aproximativ trei mii de km parcurşi. Sună telefonul şoferului. “Cineva vrea să vorbească cu dumneavoastră”- mi-a zis, întinzându-mi aparatul. Am auzit vocea unei tinere care îmi vorbi româneşte cu un pronunţat accent basarabean: “Întoarceţi înapoi şi la prima cârniturî luaţ-o la stânga. Eu vin să vă întâlnesc…” Am mers pe jos până la “prima cârnitură”. Lângă mine se opri un “Ford escort” cam vechi din care ieşi o tânără suplă şi înaltă, o moldoveancă blondă din cele care ştiu cum să se îmbrace cu efect şi să vorbească pentru a “impresiona”. O chema Ina şi s-a bucurat foarte mult când a constatat că suntem pământeni de prin părţile Floreştilor.

“Pastor Bonus” s-a dovedit a fi un seminariu italian care cuprindea câteva blocuri de studii, hotel şi case de locuit. Am fost plăcut surprinşi să aflăm că încă mai suntem aşteptaţi “la cină” şi la “un pahar de vin” tradiţional prin părţile locului. Am fost cazaţi în camere cu două paturi, bucătărie, baie şi antreu. După circa trei zile de călătorie nu ne doream decât să dormim…

***

            Primele semniare au avut loc în incinta muzeului municipal, care se află visavi de primăria provinciei pe Via Umberto 19. Nu am să uit niciodată primele impresii ale peizajului urban din Lecce. Ori în anume aceste primele impresii se pot descoperi cele mai frapante diferenţe dintre culturi… Apoi, după un anumit timp, multe devin obişnuite, şi ceea ce te-a marcat profund la început, poate să te lase indiferent şi rece spre sfârşitul călătoriei.

Ceea ce “bate la ochi” pentru un moldovean deprins cu întinsurile de vii şi de păduri, de plantaţii de sute de hectare de sfeclă de zahăr şi livezi interminabile, Lecce părea pe alocuri să fie oraşul ruinelor. În centrul oraşului se întindea un zid antic care despărţea partea veche a oraşului de cea modernă. Şi această despărţire nu este doar una convenţională. E pur istorică. Totul este real chiar şi ceea ce pare a fi doar istorie pură. Ai impresia că te afli la intersecţia de milenii şi nu doar prin ceea ce poţi vedea. Istoria în Lecce, ca de altfel în toate urbile italiene poate fi simţită, pipăită şi auzită. Oricine poate intra prin porţile istorice ale oraşuli vechi şi ajunge în centru, la amfiteatru unde arena pare să-şi mai aşepte actorii şi gladiatorii… Te poţi plimba cât îţi pofteşte inima pe străzile înguste ale vechii urbe simţind la un moment dat tropăitul de cai ale gărzii municipale, savurând tristeţea balcoanelor demult părăsite ale tinerelor amorezate ce-şi întâlneua cavalerii cu serinadele aduse pe strunele vibrânde ale mandolinelor…

Am rămas şi noi impresionaţi că organizatorii ne-au amenanjat un auditoriu chiar în incinta muzeului.

A doua sau a treia zi am participat împreună cu colegii din România la o conferinţă de presă. Am acordat un interviu în care am relatat pe scurt despre scopul şederii noastre în Italia. Am fost felicitaţi de primar, şi de alţi responsabili de la primăria locală.

La acea conferinţă de presă, de altfel plictisitoare ca toate conferinţele din lume, am avut o revelaţie care trebuie menţionată. Spuneam mai înainte că la poarta de la Pastor Bonus, locul cazării noastre, nu am fost întîlniţi de Mario Paiano, pe care îl cunoşteam doar după voce. Ei bine, la acea conferinţă s-a apropiat de mine un bărbat înalt şi m-a întrebat – George? Da, zic, şi ne-am strîns mîinile fiind sigur că în faţa mea e Mario. I-am spus pe scurt cum am ajuns, cum a fost drumul şi abia la bar, după o bere şi o grappa, (un fel de ţuică de a noastră, făcută din struguri) am aflat că stau de fapt la tarcale cu alt coleg de proiect, cu alt organizator – Peter Volk. Mario nu venise încă în Lecce şi se afla la acel timp la circa o mie de kilolometri de noi, undeva în Nordul Italiei. A rîs, ne-am mai strîns mîinile odată bucuroşi de cunoştinţă şi amuzîndu-ne de scăpările noastre, care ne-a dus la această confuzie. L-am întrebat pe Peter atunci ceva. A fost o întrebare pe care noi am numi-o între patru ochi.

–          Peter, zic, iată că în sfîrşit suntem pe pămîntul italian. Consideră că o bună parte din munca noastră s-a realizat cu succes. Aş vrea însă să-mi spui ceva, ceva ce mă frămîntă de cînd am intrat în Italia, după ce am trecut atîtea ţări şi, mai ales după calvarul pe care l-am trăit de atîtea ori pînă am obţinut vizele.

Peter mă tipări pe umăr.

–          Întreabă. Sunt gata să-ţi răspund la toate întrebările.

–          Spune, Peter, cum s-a întîmplat totuşi că v-aţi hotărît să mergeţi la o asemenea provocare, să aduceţi o grupă întregă de cetăţeni moldoveni în Italia, unde cetăţenii noştri nu se bucură de cea mai bună reputaţie.

Ceea ce mi-a răspuns Peter Volk la această întrebare a mea m-a uimit şi m-a liniştit în acelaşi timp. Răspunsul lui a venit să-mi confirme încrederea că lumea nu se reduce la birocraţiile impuse de legile oricît ar fi ele de rigide şi de vame şi de interviuri interminabile.

– Înţeleg ce mă întrebi şi de ce îmi pui această întrebare. Am mers intenţionat la această sfidare de hotare şi obstacole. Am vrut să vedem cît e de dificil pentru voi să veniţi şi pentru noi să vă aducem în mod legal în Italia, pentru un scop nobil, cred eu, de a ne cunoaşte reciproc. Vizita voastră nu e una seacă şi limitată doar la nişte cursuri formale. Veţi vedea că vom aduce aici profesori de la Roma, lectori universitari şi antreprenori. Sperăm din suflet ca aceste seminarii să vă fie de folos. Credem de asemenea că şi vizitele preconizate la diferite întreprinderi şi firme, să vă aducă noi cunoştinţe, posibilităţi de afaceri.

***

Aţi fost vre-o dată într-un auditoriu unde studenţii sunt oameni în vîrstă, cu gospodării, oameni de afaceri alături de tineri absolvenţi ai instituţiilor superioare de învăţămînt? Credeţi-mă, o spun în cunoştinţă de cauză. Acesta e cel mai interesant auditoriu. Cu atît mai mult cînd lectorii sunt specialiştii italieni, iar auditoriu este unul cu români din Republica Moldova şi România. Cursurile la care am participat pe parcursul şederii în Italia au fost dintre cele mai interesante cursuri pe care le-am urmat vre-o dată.

Pragmatice, cu exemple inedite pentru noi, cu tematică din cea mai diversă… Cursurile colegilor italieni organizate pentru noi, neamuri de sînge cu ei, au fost o simbioză de cunoştinţe noi despre relaţiile interstatale în Uniunea Europeană, formele şi sursele de creditare, criteriile de calitate a mărfurilor agricole, precum şi notiuni pe care nu le auzisem pînă atunci cum ar fi patriotism economic, zone de interese strategice şi defavorizate în UE etc.

            Unul din momentele revelatorii a fost cursul profesorului Giorgio Pastore specialist în revitalizarea şi readucerea în circuitul de utilitate socială a obiectivelor de arhitectură veche – clădiri monstruoase ale unei centrale electrice vechi situată în centrul Londrei, grajduri ale fermelor falite din Germania ori uzine din secolul trecut, castele uitate, aduse cu migală la o condiţie nouă, modernă. E un curent nou în arta arhitecturii în lume. În asemenea localuri după restabilite şi renovate îşi află sediile firme şi companii de prestigiu, centre pentru tineret etc. Ele, aceste triste şi umede de ceaţa timpurilor ruina fortunarum întîlnite în toate colţurile lumii şi care se distrug cu nemiluita, inclusiv la noi, în Republica Moldova, devin după intervenţia chirurgicală a specialiştilor centre atractive de arhitectură modernă.

O altă revelaţie a cursurilor noastre au fost întîlnirile de suflet cu profesorul Jean Carlo Biasco, care după ce ne iniţia în tehnologiile italieneşti de producere a uleiului de măslin, a vinului şi a mijloacelor de protecţie a plantelor, ne provoca la discuţii fără traduire, adica „fara traducere”. Auditoriul care nu era format din lingvisti, filologi, asculta cu cea mai mare piacere frumoasa limbă a lui Boccacio. Vorbeam cu toţii într-o romana com e italiana. Eram şi noi şi profesorul mîndri de regăsirea după secole a noastră, a urmaşilor lui Traian, care se crede îşi avea ostaşii din Puglia, din Solento, adică şi din Lecce. Traducătoarea noastră Ina se bucura şi ea cu lacrimi în ochi pentru succesele conaţionalilor lor în cunoaşterea italienei. Ina mai era mîndră şi pentru faptul că noi, conaţionalii săi din Basarabia, nu eram mai prejos decît fraţii noştri din România. “Brabo băieţi!” ne susţinea ea atunci cînd un coleg venea să explice ceva pur tehnic referitor la tehnologia vinului ori la protecţia plantelor.  Aceste exclamaţii sincere de simpatie a unei tinere basarabence care a fost accreditată de administraţia publică din Lecce pentru a asigura traducerea era şi o mărturie a dorinţei noastre de a avea un grup omogen, de români – moldoveni din Basarabia şi români – moldoveni din România. Şi din acest punct de vedere proiectul a fost formidabil! Trebuia să apară o iniţiativă internaţională, din partea fraţilor italieni pentru a ne aduce uniţi îi Italia. Cîte asemenea proiecte există la noi, implementate la noi, aici acasă în Basarabia şi Romînia, proiecte de cooperare transfrontalieră, aşa cum sunt numite ele în Uniunea Europeană? Cîte iniţiative locale avem pentru demararea unor asemenea paroiecte! Nu avem. Nu ştiu cauza, dar bănuiesc că nu e una financiară ci politică. Şi pentru această frumoasă şi extraordinară intenţie a italienilor de a ne aduce pe malul mării Adriatice să vedem cît de la fel suntem, le voi fi recunoscător pentru totdeauna colegilor din Italia. Cu fiecare zi trăită la Lecce, această ţară, care la sud are nişte locuri mai vitrege, mai pietruite, acest pămînt pe care combinele treeră grîul printre pietre, începea să-mi devină tot mai aproape, tot mai drag, tot mai de-al nostru.

Nu odată I-am întrebat pe italieni de ce nu vin în Moldova, la antiquitas generis, adică la vechile locuri ale nemului. Rspunsurile lor timide mă convingeau că lumea e plină de complexe pe care I le impune vitregiile istoriei. Şi nemţii şi francezii, si romanii,  şi italienii suferă de aceste complexe impuse de ascensiunile si caderile istorice…

***

Trebuie sa spunem ca proiectul a fost de un real succes. Delegatia romano-moldava a beneficiat de cursuri specializate in  tehnologia prelucrarii produselor uleioase, lactate si a vinului. O revelatie deosebita pentru toti a fost schimbul de experienta in domeniul agro-turismului, valorificarea terenurilor agricole, sarbatoarea vinuluui precum si flexibilitatea intreprinderilor mici de familie. Pentru multi aceasta practica a fost ca si parcurgerea litera cu litera a unei  carti de specialitate din care inveti lucuri noi si utile. Tinerii din Romania si Moldova constatau uimiti ca succesul si ideile geniale sunt deseori si foarte simple, usor de implementat „acasa” cum ar  fi cultivarea florilor si plantelor pentru industria farmaceutica si cea a parfumurilor. Toti ca unul am revenit „acasa” in Basarabia noastra. Discutaram despre o continuitate fireasca a proiectului cu deplasari similare la intreprinderile din Romania si Republica Moldova. Dar aceasta continuitate nu a fost posibila niciodata.

Reveniti la Chisinau  aflasem ca Agenitia si  initiativele noastre pentru o colaborare mai  deschisa cu Vestul Europei intrasera  in disgratia ministului agriculturii si a partidului comunist, care detinea puterea in stat.  In scurt timp, Agentia Nationala pentru Restructurarea Agriculturii a fost lichidata iar toate proiectele – abandonate.

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s