Scriitorul (The Writer, Absolutely informal)

_DSC7447

 

 

Era o zi cu iepurași jucăuși de soare, ce apareau si dispareau pe neastepate pe  dupa nori, din cei care fac natura și viața noastră atât de frumoase, o zi ademenitoare pentru plecări în natură, la lac, la mare sau ocean, în pădure, în parc ori pur și simplu la frigărui în grădină.

Eu mi-am luat toatele necesare pentru o acuarela la plein-air – periuțe, apă, hârtie, suport și am ieșit la trenul care ducea… oriunde. Am ajuns la Howth

și înainte ca trenul să oprească am observat stropi mărunți de ploaie prin fereastra vagonului. ”O! e ga
ta, s-a zis cu acuarela mea!” mi-am zis și mi-am amintit o secvență din viață, din anii tinereții când am ieșit pe malul Nistrului toamna târziu să fac un tablou ”la natură”. Era frig și nici nu observasem cum s-a lăsat gerul care a înghețat acuarela de pe hârtie. Peisajul era atât de frumos – un mic delușor pe prim plan, pe malul râului, cu plante și iarbă de toamnă deja uscate , dar care se profilau colorante în tonuri gălbui – cafenii pe fundalul apei curgătore, pe celălalt mal niște copaci semeți, iar în depărtare imaginea ștearsă a unei uzine peste care se așternea amurgul. Eram în Transnistria, adică pe malul stâng al Nistrului, în partea ”cea mai sovietică” a Basarabiei și nostalgia pentru cei rămași pe malul drept, pentru locurile natale mă aduceau deseori la acea margine de apă… Mai toate râurile din Moldova au fost pe parcursul istoriei granițe și hotare ale diferitor imperii care se lățeau sau se îngustau peste pământul nostru.

Ei, ce a fost cu acel tablou de acuarelă de la Nistru? L-am adus acasă ”să se dezghețe”. L-am lăsat undeva în odaie și am uitat de el până dimineață, disperat că am pierdut o imagine atât de frumoasă, că natura a intervenit și mi-a stricat tabloul.

Mare mi-a fost mirarea însă să constat dimineață că tabloul ”e viu!” că, lăsat să se dezghețe, și-a format o textură absolut neașteptată, una magică și de o subtilitate aparte, ce venea parcă să completeze capriciile toamnei – ”Na,. priviți, sunt și eu frumoasă – fără frunze, fără verdeața mustoasă, fără așternuturi florale, sunt totuși frumoasă. Așa cum sunt…!” Eram încântat de ceea ce vedeam. Mult timp acel tablou, mă chema să văd miracolul ”pojghței de gheață”…

Ploița de pe geamul trenului ce mă aducea la Howth, însă, era mult mai periculoasă pentru acuarela mea. Ploaia spală totul. Dacă nu ești atent, poți pierde un tablou finisat, unul la care ai muncit ore în șir poate fi spălat în câteva secunde de trecerea unui nor. De asta Irlanda probabil nu e exact ”țara acuarelei”. Timpul aici e tot atât de capricios ca și acuarela. Poate și mai mult…

Mi-am ales un loc de unde puteam contempla subiectul și unde puteam să mă aflu la dos în caz de ploaie. In față aveam un mic golf, cu luntri mici cu pânze, plutind în mare, o mică insula în depărtare, iar în prim plan o corabie albă care se afla la reparație. Diferitele forme se împleteau perfect – linie de orizont a mării acoperite de nori bogați, curbe de plaja și pietre pentru suportul platformei pe care se afla corabia albă… Contraste si armonii minunate pentru un tablou clasic. Pentru o capodoperă. Lipsea desigur, doar artistul…

Peste două ore de uitare contemplativă, am conturat ultimele mici detalii și doi tineri amorezați care și-au găsit un loc în preajmă, mă asigurau că le place. Băiatul mi-a zis chiar unde să mă duc pentru un alt subiect interesant. Așa sunt irlandezii – te întreabă de unde ești, de îți place țara lor și daca văd că ești om de-al lor îți pot da și îndrumări utile. Știam locul despre care îmi spunea tânărul. E o mică plajă cu o casă construită pe o stâncă. Va trebui să merg probabil acolo. În altă zi, când voi fi liber și când timpul va fi mai puțin capricios.

Încărcat de emoții pozitive, mulțumit pentru mișcări și exercițiul de pictură, mi-am luat rămas bun de la tineri notând că ”e timpul pentru un guinness”. Am zis ”Guinness” nu de aceea ca urma să beau neapărat această bere, dar pentru a face acest final de scurt bavardaj și mai plăcut, cu notă irlandeză sută la sută. ”O, da, Guinness e foarte bun” a zis tânărul.

Am ieșit pe platformă pentru a lua trenul spre centrul orașului. Turiști, lume multă, accente și limbi diferite – unul bea apă (în Irlanda în stradă se bea doar apă și sucuri), altul fumează, fotografiază…

Iată însă ca văd un bărbat care stă izolat și parcă pictează sau parcă scrie într-un caiet. Stă în picioare și pare foarte concentrat la ceea ce face. Scria. Am văzut ceva mai târziu că scria. ”E poet” mi-am zis. Poemele și poeziile pot fi scrise frânturi, strofe și metafore pe platformă, pe plajă… Poate și epigramele… Câte ciudățenii ne poate oferi lumea asta.

Bărbatul era îmbrăcat cazual, cu o bluză de un verde spălăcit, cu pantaloni largi ce se tăvăleau cu marginile zdrențuroase pe jos, păr cârlionțat și ținea caietul său aproape de nas. Îmi place să observ uneori detalii care altă dată mi-ar fi scăpat cu siguranță.

Surpriza cea mare a fost să văd că ”scriitorul” intră în același vagon și ia loc pe ultimul scaun, chiar în fața mea. Lăsă caietul pe genunchi, închizându-l cu grijă și-și trimise privirea îngândurată spre peisajul de peste geam.

Mi-am ferit mapa cu hârtie pentru a-i oferi un spațiu mai mare, dar nu aveam cum, nu aveam ce să fac cu acea mapă voluminoasă. ”Scriitorul”, văzând cum încerc să găsesc un locușor imposibil pentru obiectele mele, mă asigură că totul e ”OK” și că nu face să mă deranjez.

Am zâmbit politicos unul altuia și atunci am întrebat:

–          Sunteți scriitor? Am văzut că scrieți.

–          Da, sunt scriitor, a răspuns bărbatul care să fi avut ceva peste treizeci de ani.

–          Interesant, zic.

–          Și dumneata? Pictezi?

–          Da, îmi place să pictez. E un hobby mai mult, e o plăcere pe care mi-o ofer uneori pentru a fi fericit.

”Scriitorul” păru interesat parcă de această explozie verbală provocatoare.

–          Și pentru mine scrisul e un hobby.

–          Ați publicat ceva? Am în vedere vre-o carte.

–          Nu, nu am carte publicată, fiindcă niciodată nu mai termin ceea ce încep…

–          Scrieți proză, poezie, romane?

–          Scriu proză scurtă.

Trebuie să fiu onest și să spun că eram absolut curios să continui ”discuția” cu o asemenea persoană. La urma urmei nu în fiecare zi mergem în același tren cu un scriitor.

–          Și… subiectele, de unde le culegeți? Scrieți drame, ficțiune, politică?

–          Scriu ficțiune, mai mult aș zice ficțiune.

–          Da, dar cred că ”ficțiunea” orice fel de ficțiune este bazată pe realitate. Scrieți ceva de tipul ”războaielor cosmice” sau o ”ficțiune pământeană”?

–          O, nu, scriu ceva mai real. Oameni pe care ”îi culeg” din realitate, relații, probleme…

 

Mi-a plăcut acest răspuns. Întrebarea mea despre ficțiune venise din cauza că citisem undeva niște polemici despre ”limitele” realismului și ficțiunii în literatura engleză modernă.

 

–          Și în pictură e ca și în literatură – zic.

–          La ce vă referiți? întrebă ”scriitorul”.

–          Cineva spunea că înțelege pictura abstractă, doar până acolo, unde există cel puțin o aluzie la ceea ce a vrut să picteze autorul…

 

Scriitorul a râs cu poftă.

 

–          Înțeleg la ce vă referiți… Povestirile mele sunt realiste în acest sens…

–          Și… de ce nu le terminați? Ați zis că niciodată nu le duceți până la capăt.

El se uită la mine în ochi cu bunăvoința omului care vedea că ”discuția” se conturează bine pe subiect clar definit. Părea să fi acceptat provocarea mea.

–          Nu știu de ce… Pur și simplu nu știu cum să sfârșesc povestirile. De început încep, apoi schițez subiectul, apoi relații, dar iată nu știu cum să termin ceea ce încep.

–          Sunteți un scriitor al începuturilor, iar sfârșiturile, deznodămintele vor veni apoi…

–          Nu știu, nu sunt sigur că le voi termina vre-o dată…

–          Și ați scris multe începuturi?

–          Da, cred ca am scris sute…

 

Bre, ce oameni, ce scriitori are Irlanda asta! vroiam să exclam. Mergi așa cu trenul, vorbești așa cu lumea, sunt comunicativi de parcă ar fi un vis, dar nu realitate. Prin geamul trenului se perindă stație după stație. Oamenii intră și coboară. Un grup de francezi, spanioli vorbesc alături exclamând la vederea a ceva de afară…

 

–          Călătoriți? întreb.

–          Da, îmi place să călătoresc. De unde sunteți, întreabă ”scriitorul” la rândul său.

–          Din Moldova. O țară mică în Estul Europei. Minusculă, mai mică decât Irlanda.

Scriitorul zâmbi.

–          Nu știu de ce, dar mi-ar place să merg în părțile celea. Acolo e ceva… cu o regiune…

–          Transnistria, zic.

–          Da, Transnistria.

Mai mulți irlandezi mă întreabă de Transnistria. Mulți din cei pe care i-am aflat să știe ceva despre Moldova, au închipuire despre o asemenea țară mică, datorită unui război pe care l-a purtat cu Rusia.

–          Dacă mergeți prin părțile noastre, v-aș recomanda să mergeți la cineva cunoscut, la un prieten oarecare… Iar dacă mergeți în Transnistria, nu e bine să arătați cumva că sunteți străin.

–          Credeți că e periculos?

–          Cum să zic? Dacă ești întâlnit de oameni înarmați cu kalașnikov, cum să nu fie periculos?

 

I-am povestit despre niște amici din Elveția care au vrut să călătorească de la Chișinău la Tiraspol și pe care i-am îmbrăcat ”adecvat”, adică în haine găsite în Moldova, ochelari din Moldova, încălțăminte…

–          E posibil să fii arestat?

–          Totul e posibil. În special dacă ești străin și cineva crede ca ai bani…

–          Și în alte părți e la fel. Am călătorit o jumătate de an în America Latină. Exact așa a fost. Cum vedeau că sunt european, în unele țări, în unele triburi, cereau bani de la mine.

–          Da așa e. Unii consideră că europenii le sunt datori. Mulți africani cred că le suntem datori pentru distrugerile continentului. Ei zic că armele ”civilizației” i-au dus la autodistrugere și războaie fratricide. Adică armele noastre, ale albilor, ale mele și ale tale… pe care le-am vândut pentru aur, diamante, cafea căpeteniilor de triburi, partidelor rebele, guvernelor corupte…

–          În America Latină, unele triburi, sate, dacă te văd că ești cu cameră de luat vederi te impun să plătești pentru fotografii. Un fel de taxă doar pentru că ai camera cu tine. De asta prefer să călătoresc fără aparat de fotografiat, constată ”scriitorul” numele căruia așa și nu-l cunoșteam.

–          Apropo, numele meu e Gheorghe, zic.

”Scriitorul” îmi întinde mâna.

–          Damian. Îmi pare bine de cunoștință. Pot să te întreb ceva, Gheorghe?

–          Poftim.

–          Ce limbă vorbiți în Moldova?

–          Vorbim limba romană. Aceeași limbă ca și în Romania, căci noi suntem separați de Romania cam tot așa cum ați fi și voi separați de Irlanda de Nord. Exact la fel, doar că între noi mai există ”graniță de stat” cu grăniceri, cu arme, cu soldați… Dar știi Damian, numele tău e foarte popular prin părțile noastre.

–          Da?! Așa e? Probabil de asta și vreau să merg intr-acolo. Nu cunosc prea multe despre Romania și Moldova.

–          Și asta mă miră cel mai mult. La concursul Eurovizion, mai totdeauna Moldova are zece puncte de la irlandezi, care habar nu au pe unde se află o asemenea țară. Asta îmi spune foarte mult despre țara voastră…

–          Da, Eurovizionul de o aventură frumoasă. Irlandezii votează probabile ceea ce le place…

–          Cred că sunteți unica țară care dă la Eurovizion un vot apolitic.

–          Și spuneai că vorbiți limba română? Ai fost în România? Cum e țara asta?

–          E foarte frumoasă. Îmi pare foarte rău că nu am cetățenie românească. Nouă moldovenilor ne-a fost și ne este încă foarte greu cu identitatea teritorială și națională după ce am fost rupți de Romania. În perioada sovietică nu avem dreptul să citim cărți românești, nu aveam dreptul să ascultăm radioul ori să privim televiziunea țării vecine. Eram persecutați pentru asta. Dacă ai posibilitatea, vizitează Romania – e cea mai frumoasă țară din Europa – Munți acoperiți de păduri, natură sălbatecă, urși, zone de odihnă…

–          Dar ei, românii înțeleg engleza?

–          Desigur! E o țară europeană și majoritatea populației vorbește alte limbi. Tu vorbești și alte limbi în afară de engleză?

–          Nu, nu vorbesc… De fapt am studiat la școală franceza, dar nu pot să vorbesc. Am învățat comunicarea de bază în spaniolă pe parcursul aflării mele în America de Sud, pentru a mă descurca elementar – cât costă, unde este, distanțe, direcții, zile…

–          Foarte interesant! zic. Păi… ai putea vorbi spaniola cu spaniolii din Europa!

–          Nu. Am încercat. Imediat devin reticenți nu știu cum, apare așa un fel de aroganță, deoarece ei văd imediat că am învățat spaniola în America de Sud și nu în Spania.

–          Extraordinar! Exclam eu. Din această cauză să abandonezi perfecționarea spaniolei? Păi tu mai las-o naibii cu frustrările fiindcă principalul în comunicare e să fii înțes și să înțelegi mesajul. A vorbi o altă limbă e o plăcere și un privilegiu extraordinar…!

–          Tu câte limbi vorbești, Gheorghe, întrebă Damian.

–          Patru.

–          Patru? Care in afară de Engleză!?

–          Păi, Romana, Rusa, Engleza și Franceza.

–          Rusa.. are sens, făcu o constatare interlocutorul meu. Și te ajută? Faptul că vorbești atâtea limbi te ajută cumva aici în Irlanda?

–          Cum să nu mă ajute!? Lucrez la hotel la recepție și prefer cu toată lumea să vorbesc în limbile lor, măcar la salut sau la plecare. Nu trebuie să te temi de greșeli, de pronunțări greșite…

–          Dar engleza de aici din Irlanda cum îți pare? Noi avem o influență distinctă gaelică în frază, în pronunțare, stil…

–          Îmi vine greu să spun în ce măsură Engleza din Irlanda este marcată de Irlandeză, fiindcă nu cunosc Irlandeza. Ceea ce pot spune, însă, cu siguranță e ca atunci când am venit pentru prima oară la Dublin, când am dat drumul la televizor și am auzit cum vorbește lumea, aveam impresia că nu înțeleg nimic, deși cunoșteam cât de cât engleza. O învățasem după cursuri britanice ”Have you packed everything yet, Maggie?!” ceea ce în Engleza de aici mai că nu are sens – accentul, intonația, pronunțarea…

–          Văd că ești pasionat de limbi, prietene… Eu nu mai știu dacă voi mai vorbi spaniola… ori alte limbi.

–          De ce nu? E foarte important pentru un scriitor să cunoască și alte limbi. Ca și pentru un ziarist. E bine să te documentezi din diferite surse, mai ales când vine vorba despre politică internațională, despre interculturalitate. Cred că doar Limba Engleză nu e suficientă, ori nu e destul de suficientă pentru o documentare adecvată în lumea modernă.

 

Aici Damian privi curios la mine și arătă că nu e sigur de am dreptate. Strânse din umeri…

 

–          Azi toată lumea vorbește engleza. Practic toată, zise el. Eu lucrez manager într-o companie și am de a face cu calculatoare, programe de tot felul. Totul e în engleză…

–          Nu, nu la asta mă refeream, Damian. Firește că programele și firmele și ziarele pot funcționa în Engleză. Eu vorbesc însă de subtilități ”de teren”, de comunicare ”vie” precum e asta, de acum, dintre noi doi…

–          Poți să exemplifici? Ce nu aș putea înțelege de la o știre de BBC, să zicem dacă e în Engleză doar?

Întrebarea mă prinse pe nepusă masă. E o întrebare interesantă, dar care necesită o exemplificare corectă, un exemplu adecvat. Înțelegeam că alunecasem pe terenul sensibil al sociolingvisticii sau mai știu eu care altă ”lingvistică” pragmatică.

 

–          Iată să zicem că auzi azi o știre despre restricțiile economie și politice impuse Rusiei. Știrea este ticluită frumos în engleză, cu citate din Obama, Putin, din spiciurile altor politicieni. Dar dacă nu citești în rusă ce scriu, ce cred și ce gândesc rușii – nu poți nicidecum înțelege partea a doua a mesajului – ce cred cei vizați în știre, adică rușii? Ei râd? Plâng? Bat din palme, se îngrijorează? Care-i reacția ”tipic rusească” la restricțiile americanilor și europenilor? Ce înseamnă acel ”Da hren s nimi?!” pe care BBC-ul nu-l va reproduce si nu-l va traduce niciodată?

–          Dar în realitate, ce înseamnă fraza pe care ai rostit-o acum în rusă?

–          În Engleză, în versiunea irlandeză ar veni cam… ”Fuckem!”

Scriitorul râse.

–          Acum înțeleg.

 

Priveam ambii pe geam să vedem la ce stație a oprit trenul. ”Tara Station” se auzi vocea crainicului.

–          Ei, e stația mea!” sări scriitorul. Mi-a părut bine să te cunosc. Mult noroc… Îmi întinse mâna și alergă spre ieșire…

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
Image | This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s