Proiectul rusesc (“Russian Project” Extract 2)

(Fragment din romanul “Inca mai ploua”)

Printre mapele cu documente pregătite de Elise, se afla şi un scurt istoric al reformei agrare în regiunea Novgorod din Rusia. Răsfoindu-l, John Boon trecu peste documentele şi acordurile bilaterale semnate de Preşedinţii Statelor Unite şi al Rusiei prin care se anunţa începutul Proiectului – Pilot comun de privatizare în agricultură. Proiectul prevedea pentru prima oară în istoria Rusiei moderne personalizarea terenurilor agricole, fondului forestier, a lacurilor şi a bunurilor imobiliare. Mai mult ca atît, era unicul proiect agrar de pe teritoriul Rusiei în care erau antrenaţi direct specialişti americani. Problema agrară în Rusia era una extrem de sensibilă şi ocupa un loc aparte în planurile americane. Această reformă urma să dezmembreze fostele colhozuri şi să pună bazele pieţei funciare, a relaţiilor de piaţă în agricultură. John îşi opri privirea asupra listei de persoane implicate în “grupurile comune de lucru” americane – ruse, specialişti care au iniţiat şi dezvoltat proiectul pînă în faza de implementare. Nume cunoscute, economişti de renume mondial, prim – ministrul Rusiei, Gubernatorul regiunii Novgorod şi…”toţi plătiţi din banii contribuabililor americani” surîse directorul.

Intră Elizabeth şi un miros plăcut de cafea umplu încăperea. “O!, un prim cofee – brake!”  mai că strigă John Boon, rotindu-şi fotoliul şi sărind iute în întîmpinarea secretarei. La cei patruzeci şi opt de ani împliniţi astfel de gesturi păreau deja nişte capricii adolescentine. Luă mulţumit cafeaua şi o rugă pe Elize să se reţină “doar pentru un minut” (“Aşa o să te numesc, Elize, dacă nu eşti împotrivă” “De ce? Poftim, pentru mine sună chiar bine” răspunde cochet fata). John se interesă unde a lucrat Elisabeth înainte de a fi venit la Departament. Întrebarea fu rostită cu un “M-m-m-m… Elize….” şi o curiozitate mimată, ceea ce voia să însemne parcă un interes motivat petnru a cunoaşte “ce” “unde…”.

– După absolvirea colegiului de ştiinţe ale naturi din Boston, m-am înrolat ca Voluntară în Corpul Păcii şi şase ani I-am petrecut în Europa, răspunse rapid domnişoara secretară.

–          În Europa! Interesant! răsări John impesionat şi parcă dus pe gînduri. Pentru o bună parte din americani, chiar şi la sfîrşitul secolului XX Europa mai suna ca o enigmă. Dar John e tipul care niciodată nu se împacă cu gîndul că e “un simplu american”. O privea pe Elize cu un zîmbet curios şi ochii larg deschişi.

–          Da, am fost trei ani în Republica Moldova şi trei ani în România.

–          Eu nu am fost nici odată în aceste ţări. Unde se află ele?

–          Nici eu la început habar nu aveam unde merg… Elize îi arătă pe hartă “unde a fost”. Moldova este o ţară mică, mică, aproape minusculă şi se află între Ucraina şi România. …Odesa, Bucharest… Iat-o! De fapt nici nu este o ţară propriu – zisă… Poţi să o străbaţi cu bicicleta în două – trei zile.

–          Şi tu… tu vorbeşti… Aici John se încurcă aşa, ca un om care ştie doar cu apoximaţie ce limbi se mai vorbesc pe glob.

–          Da, vorbesc Româna şi Rusa. În afară de Engleză, desigur, îi veni secretara în ajutor, observînd ezitarea şefului. În aniticameră sună telefonul. Elize îşi ceru scuze şi, ieşind din oficiu, ii spuse că vor mai reveni “la Moldova şi România”.

… Elise îi produse o impresie puternică. Rusa, româna, engleza “Aşa suntem noi, americanii…Puternici” conchide John Boon filozofic într-un sfîrşit, plimbîndu-se de la un geam la altul. Constată mirat, îngînînd un fragment dintr-o sonată de Bach, că de la înălţimea oficiului său poate contempla în voie National Galery of Art. “Rusa, româna, englezaengleza, rusa, româna…” John Boon reveni la fotoliul său, apoi la birou. Deschise calculatorul şi notă: “pentru vineri o cină cu romana, engleza, rusa, ora 19.00”

***

Acum, cînd avea pe birou “toată documentaţia pentru proiectul de la Novgorod”, John Boon putea să –şi facă propriile concluzii. Iar concluziile lui transpăreau după fiecare rînd citit – Proiectul de la Novgorod îi irita pe ruşi. Ţăranii  din regiune, după ce erau împroprietăriţi, îşi vindeau la scurt timp şi pentru un preţ de nimic pămîntul. Erau semnalate chiar şi cazuri tragi-comice. De exemplu, un văcar dintr-o “derevne”, pe care comisia de privatizare nici nu-l luase în seamă  şi pe care nici măcar în liste nu l-a inclus, căci cui să-I vină în minte că un oarecare Gavroşa Scovorodchin, “un beţiv, un văcar din generaţii de văcari”, ar pretinde şi el la pămînt şi la tractoare. Dar mare le-a fost mirarea membrilor comisiei funciare cînd acel Gavroşa, care toată viaţa a păscut pe rînd cu soţia vitele satului, veni cu o scrisoare de la Cremlin, semnată de însuşi B.E., Preşedintele Rusiei şi în care scria negru pe alb că “Datele din plîngerea lui Gavroşa Scovorodchin s-au adeverit şi că acesta are dreptul, împreună cu soţia sa, la 30 ha de teren arabil, la parte de avere din fostul colhoz…” Scrisoarea mai conţinea şi un ordin de executare prin care familia Scovorodchin urma să fie împroprietărită. Comisia funciară din derevne se execută şi familia Scovorodchin primi titlurile de proprietate a două tractoare, pluguri, boroane, cultivatoare, o parte de grajduri cu tot cu vite. Mai primi şi două titluri în care erau indicate terenurile care le aparţineau, în total vre-o cincizeci de hectare.

Acest Scovorodkin văzându-se bogat peste noapte, trase o beţie soră cu moartea. Veni mai toată lumea să vadă cum chefuieşte Scovorodchin. Acesta îşi chemă şi rudele de pe Don (un frate pe care îl numea “cazac”, deşi şi el era un văcar), prietenii văcari din localităţile vecine şi trei zile cît dură petrecerea, în curtea lui Scovorodkin se auzeau doar ciastuşte, shiote şi strigări de voie bună. Oamenii din sat nu mai ştiau ce să facă cu vitele şi le păşteau pe rînd. Rîdea Scovorodkin cu poftă cînd vedea cum iese soţia preşedintelui “la imaş”, învăţătoarea şi chiar directoarea de club, ducîndu-şi vitele de funie. În a treia zi, cînd oamenii începură să plece, mulţumiţi şi ei ca şi Gavroşa că “s-a făcut în sfîrşit dreptate”, acesta ieşi în drum şi strigă în gura mare ca să audă “tot norodul”, că mai mult nu va mai paşte vitele, că iată “pe lume este şi dreptate” şi că el Gavroşa Scovorodchin (se bătea cu pumnul în piept) este “bo-o-o-ga-a-a-t”.

John Boon citea, rîdea singur, se întrista şi nu-I venea să creadă că America a pierdut “o asemenea şansă”, că nu a putut să-l “păstreze” să-l “ţină în mîini” pe acel ţăran rus Scovorodchin. Acel Gavroşa, după cum era şi lesne de priceput, a găsit un cumpărător şi, în aceeaşi săptămînă de beţie, “a vîndut totul”. De fapt el a vîndut hîrtiile, fără să fi ştiut măcar unde I se află pământul care-I aparţinea, care tractoare I se reveneau etc. Cumpărătorul era ţinut în mare taină, dară într-un sfîrşit toţi au aflat că el nu era altcineva decît preşedintele de colhoz. A fost prima vînzare – cumpărare de pămînt colhoznic din Rusia post-sovietica. Şi acel preşedinte, Cucuşchin, le spunea mai tîrziu tuturor că a cumpărat pămîntul de la Gavroşa Scovorodchin “pentru a păstra colhozul”. Această istorie, acest “case stady” a fost suficient pentru John să înţeleagă un lucru esenţial (toate lucrurile pe care le “înţelegea” John erau numaidecît “esenţiale şi foarte esenţiale”) – că Rusia mai e, deocamdată încă, de neînvins.

***

Chelnerul de la restaurantul rusesc “Matrioşca” situat pe Aveniu 56, aduse de curînd ceea ce comandase John Boon – două porţii de “pelmeni” – specialitatea casei. Elizabeth înţelegea că astfel şeful doresşte să fie “pe firul” temei Rusiei. Invitaţia de a lua cina la un restaurant rusesc nu însemna decît o atmosferă adecvată pentru a continua ceea ce se discutase acumi două zile referitor la “proiectul rusesc”.

– Aşa dar, înlcepu Dl Boon, privind curios la bucatele din faţa sa, neştiind parcă ce să facă cu tacîmurile, aşa dar… cunoşti bine Rusia.

Elizabeth, observă nesiguranţa şefului şi înfipse demonstrativ furculiţa în una din pelmeni, o tăvăli prin smîntînă şi o înghiţi întreagă. John păru contrariat de această nonşalanţă a secretarei. Elize îi explică.

– Bucatele ruseşti pot fi mincate doar într-o manieră ruseascâ. Pelmenile sunt foarte populare în Rusia şi se servesc fierbinţi cu vodcă. Dacă se răcesc nu mai pot fi mîncate.

John părea amuzat. Vodca îi făcu bine şi pelmenile tăvălite prin smîntînă mergeau uşor. Elize rîdea văzînd cum le înghite una după alta şi această ispravă americană I se păru amuzantă. Undeva într-un colţ se auzeau sunetele unei balalaika. În restaurant era puţină lume şi atmosfera nu semăna de loc cu una rusească. Această remarcă o făcu Elize, după ce roti privirea prin sală: “În restaurantele din Rusia e cu totul altfel. Aici e linişte şi timiditate fiindcă nu sunt ocupate de ruşi, ci de americani”.

–   Ei! Aproape că strigă John, cîntă ceva! Tu doar cunoşti rusa! Cîntă ceva în limba rusă. Ideea li se păru ambilor bună, deşi puţin deşucheată. Fata constată că nu a vorbit demult rusa şi cu atît mai mult nu a cîntat în această limbă.

–    Eu nu ţin minte cînd am cîntat ultima oară în engleză, dar tu doreşti să o fac în rusă. Dar ideea este acceptată.

Elize se apropie de băiatul cu balalika şi disuta ceva cu el. John remarcase parcă surprins că secretara sa este o fată drăguţă. Rochia albastră dantelată pe la mâneci, îi profila de data aceasta un corp bine făcut, iar părul gălbui decolorat releva parcă o neglijenţă uşoară şi cochetă. Cîtă încredere putea avea el în această domnişoară, care la vîrsta ei a reuşit să cutreere lumea? John înţelegea perfect că are nevoie de un partener de nădejde, de un consultant competent pentru proiectul cu NIS. Putea Elizabeth să fie un astfel de partener? Ori, mai bine zis, în ce măsură tînăra lui secretară ar fi putut să-I fie şi consultant într-o perioadă extrem de importantă pentru cariera lui..?

Îl trezi din meditaţii vocea Elizei, care începu acompaniată de balalaika “Oi maroz, maroz…” Toţi cei prezenţi în sală urmăreau curioşi, bucuroşi şi exaltaţi “rusoaica” de pe scenă, care le ruina discuţiile monotone. Tînărul acompaniator, care se vede că demult nu avuse un solist lîngă el, bătea cu ardoare în strunele instrumentului. Elize îi lăsă o pauză pentru un solo şi muzicantul se ridică, făcînd ca instrumentul să reverse vibraţia sunetelor, aducînd cu ele pe această mică scenă americană tremurul brazilor în cumplitul ger siberian. Aplauzele au fost şi ele pe măsură. “Cîntăreaţa” le savura închinîndu-se în dreapta şi în stînga trecînd printre mese la locul său.

–          Ai fost formidabilă! Publicul este încîntat! se grăbi John să o încurajeze.

–          Publicul…  E ceva prea general. Ţi-a plăcut şi ţie?

–          Eu sunt poate cel mai impresionat Elizabeth! Despre ce a fost cîntecul?

–          Despre dragoste. Despre o mare dragoste pe un ger cumplit.

Glumele şi atmosfera degajată arătau că seara petrecută în doi a fost o idee bună. Era o seară în care replicile se lăsau aruncate fără a fi ţinute prea mult la cîntar şi voia bună domina în toate. Priviţi dintr-o parte John şi Elizabeth păreau un cuplu de tineri americani, care, după ce au realizat toate ţelurile vieţii nu le rămîne decît să se căsătorească. Rîdeau din tot sufletul unul de altul şi de diferiţi subiecţi comuni

–          Ruşii totdeauna ne-au cunoscut pe noi, americanii mult mai bine decît noi pe ei. Ei ne învaţă limba şi obiceiurile de la grădiniţă pe cînd noi… Elize îşi şterse buzele, lăsă şervetul pe masă şi-l privi în ochi pe John. … pe cînd noi nu ştim pe care lume trăim.

–   Cu toate acestea Moscova e la pămînt! Poate că Puterea rezidă tocmai în lipsa de cunoaştere. Ce folos că ei ne cunosc mai bine, ce folos că noi nu ştim nimic despre ei? Noi însă suntem mai puternici! Noi ne permitem sa avem … mai tot ce  ne dorim.  Pentru ce să-I cunoaştem!? Ha – ha – ha! Să-I cunoaştem pe ruşi… John nu era biat însă consumul de alcool îşi făcea efectul. Elizabeth ştia ce înseamnă starea de euforie provocată de vodka rusească. Şeful ei, fără îndoială nu era un băutor. Elize ştia de asemenea că îl va scoate treptat din această stare de falsă euforie, continuând a-l supune la un minim effort de gîndire.

–   John, stimate John Boon. Nu am crezut că în seara asta voi fi nevoită să te contrazic, dar o voi face. Ascultă –mă atent. Problema nu e că noi nu-I cunoaştem pe ruşi ori pe oricare alt popor din lume. Problema e mult mai gravă John – noi, americanii nu ne cunoaştem pe noi înşine.

–   Ce tot îndrugi, Elize?! Noi suntem noi Patria democraţiei! Noi suntem cea mai puternică ţară din lume! Ce vrei să-ţi mai spun despre noi? Ha, cred că doreşti să mă supui unui test şi testul acesta este unul al paradoxurilor.

–  OK, OK John. Să lăsăm această discuţie pentru altă dată. E mult prea complicată pentru a  banaliza nişte lucruri atît de sensibile. Nu e cazul, cred, să purcedem la demonstraţii inutile. Viaţa te va convinge odată că am dreptate. Puterea noastră, americană, nu e decît iluzia noastră şi a restului lumii despre noi.

–  E-e-e-i, într-adevăr eşti prea complicată. Să lăsăm. Să ştii însă că eu sunt tipul care crede doar în argument, în fapte şi nu doar în deducţii ra-ţi-o-na-men-ta-le. Afirmaţiile pe care le-ai făcut nu le aud pentru prima oară. Cu toate acestea mie, cel puţin, nu mi s-a adus nici un argument plauzibil pentru a mă lăsa de plăcuta iluzie ca suntem tari ca… Dolarul.

 

Înnoptase de-a binelea cînd au părăsit restarurantul. Era o seară  de aprilie în care la Washington DC încep să înverzească din abundenţă arbuştii decorativi. În deosebi de frumoşi sunt castanii, lîngă care designerii de mediu instalară nişte felinare ionice, luminile cărora realizau o imagine de basm. Conveniră să mergă pe jos pînă la havuzul din parc.

– Elizabeth, începu John după o pauză lungă în care ambii se lăsară captivaţi de mireasma aierului proaspăt, spune – mi ceva despre… Mordova (?).

– Moldova, Moldova, John.

–          O! da.., despre Moldova.

–          Sunt multe de spus, foarte multe de povestit, John. Deşi am fost acolo acum doi ani, pînă azi mai am impresia că mă mai aflu printre ei, printre moldoveni. Urmăresc presa, ştirile, întîlnirile oficiale din ţară şi din Europa, dar foarte rar se întîmplă să fie pomenită această ţară.

–          Ok, atunci, pentru a nu te impune la un haos narativ, să dialogăm la temă. Pentru mine într-adevăr e dificil să înţeleg Europa. Iugoslavia, Transilvania, Moldova, Novgorod… Eu te întreb – tu răspunzi. Acceptabil?

–          Bine. Să încercăm.

 

Eilzabeth Gomart s-a dovedit a fi şi o povestitoare excelentă. Prin fraze scurte dar consistente în imagini sugestive, ea reuşi să prezinte un succint tablou al Republicii Moldova. Domnişoara Gomart ştia cum să anticipeze unele întrebări ale conaţionalilor săi care erau curioşi să afle ceva despre această mică ţară din Sud – Estul Europei. Oricine putea rămîie impresionat de detaliile pe care le invoca şi capacitatea tinerei pentru analiza lor. În curînd John află lucruri uluitoare despre fosta parte a URSSului care azi se numeşte Republica Moldova.

–          Dacă vorbesc limba română şi sunt români, de ce nu se unesc cu România? Întrebă John intrigat, după ce Elize îi povesti nişte peripeţii legatre de limbă, de pe timpul cînd era voluntară la Corpul Păcii.

–          Nu este atît de simplu cum pare. Cazul reunificării Germaniei a fost mult mai simplu decît al Basarabiei şi României. Chiar şi reunificarea Coreii va fi ma lesne de realizat. Înţelegi, Kremlinul a lucrat cu o deosebită osîrdie în această fostă republică socialistă şi totul ce se îmtîmplă acum în acea zonă este în continuare bine dirijat de Moscova. Noi, americanii, John, ca şi ruşii, de altfel, nu vom înţelege niciodată ce înseamnă să ai o ţară mică, mică. Înţelegi? Suntem nişte popoare bolnave de grandomanie şi ni se pare că totul ne aparţine. Moldova e o ţară minusculă, şi are cam tot atîţia locuitori cît suburbiile Boston-ului  … Soarta ţărilor mici precum Moldova este una dramatică, deoarece noi, cei puternici hotărîm dacă e bine pentru noi să le unim ori să le dezmembrăm…

–          Nu nu suntem doar puternici. Noi avem şi o democraţie puternică…

–          Democraţia americană nu este înţeleasă în exterior…

Luară loc pe o bancă din preajma havuzului. Murmurul apei îl trezi definitiv pe John Boon, iar odată cu limpezirea se făcu simţită şi virilitatea masculină. O cuprinse pe Elizabeth îmbrăcată prea lejer pentru această seară răcoroasă… Ca în orice parc american şi în parcurile Washingtonului la ora asta era lume puţină.

 

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s