Incă mai plouă (Fragment de Roman)

Capitolul XVIII

Kurt Fieldman intuieşte o legătură între demonstraţiile de protest din Chişinău, esenţa creştină a cerșitului şi circuitul închis al zvonurilor. Marcu se americanizează tot mai mult deşi continuă să rîmână “în esenţă” un romantic înduioşat, în timp ce pe o stradă paralelă este deschis un magazin original. Oficialii moldoveni transformați în papagali – repetă o frază comună.

Realitatea moldovenească devenea din ce în ce mai fascinantă pentru Kurt şi acest haos aparent începea să capete pentru el contur tot mai clar. Reuşise, împreună cu Marcu Vornicescu, să intervieveze practic toate figurile cheie din Guvernul Republicii. Funcţionarii moldoveni trecuţi prin maşina de impresionat comunişti a Statelor Unite erau extrem de pozitivi şi amabili în cadrul interviurilor. Deşi cel mai des cuvânt folosit în confesiunile specialiştilor moldoveni era “reformă”, Kurt înţelegea că America nu putea fi un model pentru această lume difuză din Estul Europei. America mai degrabă îi speria decât îi atrăgea. Moldovenii continuau să-şi trăiască prezentul şi viitorul prin prisma îngustă a comparaţiilor cu trecutul lor socialist. Pentru cea mai mare parte a populaţiei trecutul era ceva concret, mult mai apropape, mult mai ademenitor decât orice viitor iluzoriu desemnat în rapoartele experţilr în politici de dezvoltare. În aer plutea nostalgia demonstraţiilor paşnice de altă dată, cu balonaşe şi steguleţe roşii, cu portrete de asupra coloanelor care se mişcau într-o singură direcţie… Chiar şi demonstraţiile protestatarilor din Chişinău semănau aici cu demonstraţiile comuniste de altă dată, doar că se schimbaseră titlurile lozincilor, a exclamaţiilor. “Voi nu aveţi lideri. Voi aţi crezut totdeauna cu un singur lider și vă lipsește cu desăvârșire idea de liderism social, liderismul maselor, liderism participativ”, repeta uneori Kurt Fieldman şi această terminologie nouă pentru Marcu Vornicescu începu în curând a semăna tot mai mult cu o nouă demagogie…

În una din zile, câtnd mergeau spre primărie, la intersecţia a străzilor Puşkin şi Ştefan cel Mare, chiar în faţa băncii FinConBanc trecură pe lângă o cerşetoare şi Marcu scoase ceva mărunţiş de-i aruncă în mâna întinsă. Cerşetoarea şedea gârbovită, cu o broboadă ce-i acoperea mai toată faţa pe care parcă o ascundea ruşinoasă de trecători. Putea fi văzută de toţi trecătorii în fiecare zi în acelaşi loc. Stătea în genunchi, pe o bucată de carton cu mîna întinsă spre trecătorii grăbiţi, având alături un copilaş murdar care se juca cu o iconiţă.

Kurt Fieldman se opri şi privi în urmă la cerşetoare, de parcă nici n-ar fi observat-o când trecuse pe lângă ea şi doar gestul colegului moldovean îl făcu să întoarcă privirea. Marcu notă pe faţa americanului o expresie pe care nu şi-o putea explică imediat. Nu era ură, nici indiferenţă. Era o expresie de greaţă faţă de un obiect abject privit de la distanţă.

  • De ce i-ai dat bani? întrebă Kurt Fieldman.
  • Păi, aşa se dă la noi… creştineşte, răspunse Marcu încurcat. La voi… în America… voi nu miluiţi cerşetorii? Ori, poate, nu aveți cerșetori?
  • Nu, boy! Cel puţin eu nu o fac. Dacă-i dai, şi dacă te pătrunzi de milă pentru un cerşetor, îi dai dintr-un sentiment de solidaritate, înseamnă că şi tu eşti la fel…

Marcu, deşi voia să mai întrebe ceva,  nu-l contrazise atunci, dar acele puţine vorbe despre cerşetori şi cerşit îl făcură şi pe el să treacă detaşat, fără gesturi caritabile stradale pe lângă toţi cerşetorii din capitală…

Prin notele subtile şi detaliile etno dezvăluite de Marcu, Kurt Fieldman pătrundea tot mai sigur în realitatea moldovenească, pe care începea a o înţelege din interior, cum îi plăcea să spună. Marcu insista să facă împreună nişte vizite la ţară, în adevărata Moldovă, unde Kurt va descoperi ceva inedit, ceva ce capitala nu are şi nici nu poate avea. “Noi stăm de vorbă zile în şir cu miniştri, cu funcţionari de stat, cu fel de fel de creaturi politice, dar viaţa Moldovei e acolo, la ţară, Kurt, acolo unde nu merge nimeni. De acolo însă se alimentează capitala…” Dar pe Kurt Fieldman nu-l interesa viaţa de la ţară şi the real Moldova, ci cu totul şi cu totul altceva, ceea ce el numea subtilitatea statală, instituţiile şi mecanismele de funcţionalitate. “Cunoaşterea este un efort orientat totdeauna spre esenţa lucrurilor. Întregul poate fi cunoscut prin mai multe căi, una din ele, cea mai sigură şi cea mai scurtă fiind definirea corectă a esenţei. Aşa procedăm noi, americanii. Voi, însă, moldovenii, aveţi o cunoaştere ambiguă, orientată spre sentimentalism şi detaliu. Ştii de ce e puternică America? Fiindcă este pragmatică, adică practică, iar voi aici sunteţi nişte romanitici înduioşaţi doar de pierderile ce v-au marcat trecutul…”

Prin Chişinău începuse să circule nişte formulări evazive, neoficiale, precaute despre faptul că încă e devreme. Ce anume trebuia să se întâmple mai târziu, aşa şi nu era clar, dar vorba servea ca ingredient în discuţiile despre posibilităţile de aderare a Repoublicii la NATO, la noi organisme internaţionale. Când doi discutau pe tradiţionalele teme basarabene unificare sau reunificare, cu Estul sau cu Vestul, apărea numaidecât un al treilea care făcea o chemare molatecă la calm şi aceeaşi conluzie era dată cetirii ca un verdict – încă e prea devreme. Mulţi din cei care şi-au dorit destrămarea URSS-ului începeau acum să creadă că ruptura s-a produs cu adevărat prea devreme. Alţii erau înclinaţi să pună la îndoială chiar şi declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care, în opinia lor, fu făcută în grabă, pe nepusă masă, adică tot prea devreme. Vocile intelectualilor, a societăţii civile, a ziariştilor care în primii ani de independenţă cereau de la cineva unirea cu România deveneau din ce în ce mai puţin auzite. Toată lumea căzuse într-o interminabilă aşteptare de ceva.

Unicul lucru vizibil, unica investiţie reală şi de lungă durată în dezvoltarea umană, trecut însă sub tăcere de toate ambasadele, de toate guvernele, de toţi diplomaţii, era plecarea adolescenţilor moldoveni la studii în România. Poate că se intuia şi se aştepta în taină întoarcerea lor… și poate că ei, vor alege o cale a lor, dar pentru noi, vezi draga, e prea devreme.

Moldova începea să simtă tot mai acut disconfortul lipsurilor pentru bunuri și servicii elementare. Pacea care se lăsase după războiul cu Rusia părea mai mult o pauză pe câmpul de luptă. Batalioanele de mercenari din Transnistria nu trebuiau să mai treacă râul Nistru pentru a organiza diversiuni contra Chişinăului. Cum tote liniile terestre şi aerienele, conductele de gaz şi petrol treceau pe la ei, într-o zi au deconectat restul Moldovei de la reţeaua electrică. Când frigiderele începură să se topească, oamneii au dat busna în miile de magazine, depozite şi luau ce le cădeau la îndemână – carne, peşte, salamuri, îngheţată şi unt…Toate trebuieau să fie mâncate cât mai repede, pentru a nu se altera… Spre sfârşitul primei zile stocurile de produse alimentare au fost curăţate, înghiţite, aruncate. A doua zi nu mai era nimic în vânzare.

Kurt Fieldman, la recomandarea ambasadei îşi ticsi frigiderul cu suc de portocale de roşii şi de prune. Fu de asemenea informat că în caz de noevoie, pe teritoriul ambasadei, poate găsi produse alimentare proaspete aduse din State.

Haosul a durat trei zile, după care experţii şi-au repus maşinile de calcul în funcţiune pentru a estima pierderile. Nimeni însă, niciodată nu a estimat urmările stresului prin care a trecut populaţia Moldovei. Moscova aplica arma şantajului pentru toate fostele sale colonii. Cea mai eficienta armă rusească de a șantaja Republica Moldova și România fu amplasată în Transnistria. Tiraspolul deveni degetul cu care Cremlinul trăgea cate un bobârnac Chișinăului.

La câteva zile după criza electrică, Marcu Vornicescu găsi un articol pe care-l traduse pentru Kurt. Articolul avea un titlu dezarmant și fu publicat în unul din ziarele private noi, care apăreau ca ciupercile după ploaie la Chișinău.

“Tiraspolul i-a arătat din deget Chişinăului”

Voi fără noi sunteţi nimic fiindcă sunteţi în mînile nostre, în coliviile noastre de fier. Putem face orice cu voi, fără ca să mişcăm un pai – vă putem lăsa în întuneric, fără gaz, fără petrol, fără cărbune, fără pâine. Vă putem cumpăra şi vinde cu tot cu pământuri, cu case, cu sate. Viaţa şi moartea voastră, a copiilor voştri e în mâinile noastre… Voi vă veţi ruga la noi cum vă rugaţi lui dumnezeu. Veţi veni la apele Nistrului şi veţi fi bucuroşi să sorbiți apa în care noi ne vom spăla picioarele. Voi sunteţi învinşii iar noi învingătorii. Veţi fi robii noştri şi veţi asculta de noi pentru totdeuna, cât vor curge apele pe Nistru şi pe Prut. Noi vă vom da voie să tăceţi ori să vorbiţi, precum tot noi vă vom spune cine sunteţi şi care vă este limba. Un singur lucru vă este permis fără voia noastră – să plecaţi, să dispăreţi, să muriţi.”

Kurt îl întrebă de Marcu ce crede și dacă e zvon sau adevăr ceea ce e scris acolo.

Marcu spuse că e adevărat.

Și…? întrebă Kurt.

Pai… trebuie să punem hotarul pe Nistru.

Și..?

Și să ne unim cu România.

Și..?

Și America să susțină acest proiect, răspunde Marcu.

În Basarabia se ruinau treptat idealuri, idei, speranţe, tradiţii. Banca Mondială şi UNDP-ul nășteau rapoarte de ţară în care se pomenea tot mai des despre lipsurile și sărăcia care își fac cuib în Republică – garduri și case nevopsite de Paşti, ceea ce era de neconceput înainte de independență, copii fără haine şi jucării, tot mai puţine decizii înţelepte. Idealurile impuse locuitorilor independenţi erau dozate cu exactitate: puţină lumină, puţini bani, puţină sănătate, puţină pace, puţină ploae, puţină speranţă… Nimeni nu ştia ce va fi mâine cu Ucraina, cu România, cu Europa. Toţi ştiau ce a fost eri, cu Răsăritul, cu Rusia… Răul de ier părea mai puţin odios decât necunoscutul de mâine… Și totul, absolut totul se întâmpla din cauza că acest tot începu prea și prea devreme.

Ministrul sănătăţii îi spuse deschis lui Kurt Fieldman reformă radicală a sistemului e necesară, desigur, dar, în acelaşi timp, căuta modalităţi de păstrare a ceea ce a fost pozitiv în vechiul sistem – asigurarea mediacală gratuită. Înțelegeți… cum să vă spun… E prea devreme.

Procurorul Republicii a remarcat şi el avantajele sistemului american de justiţie, pe care l-a cunoscut în detalii în vizita sa de o lună in California. El patrulase nopţile prin oraş cu poliţia locală, vizitase vestita închisoare “Cronos” în care deţinuţii dispuneau de televizoare în camere şi terenuri sportive, participase la şedinţe de judecată unde juraţii luau decizii de condamnare sau graţiere în cazuri extrem de meticuloase, dar considera că Moldova e încă departe de aşa ceva, că este devreme încă de a admite avocatul la prima fază a anchetei.

Primarul Chişinăului, după ce a strâns îndelung mîna lui Kurt, îi vorbi despre implementarea practicii americane de licitaţie şi era gata să vândă mai multe hoteluri nefinisate, case şi cinematografe devenite pustii după comunism iar o uzină de calculatoare o punea în vânzare la preţul de un dolar. Aşa a şi spus: “Sunt gata să o scot la licitaţie la un preţ simbolic de un dolar, doar să o ia cineva!” Kurt a întrebat atunci nedumirit: “Şi ce vă împiedică să o faceţi?” Primarul s-a gândit un pic şi a răspuns: “La noi e devreme încă pentru aşa ceva.”

Rapoartele lui Kurt Fieldman, care s-a dovedit a fi un băiat de un High Literasy zburau spre Washington cu o regualritate perfectă. El se bucura ca un copil când reuşea să culeagă o istorie de succes care să dovedească efectul pozitiv al experienţei americane pentru Moldova. Două astfel de istorii, Kurt Fieldman le culese chiar săptămâna trecută. Erau nişte mici studii de caz de un succes sută la sută al proiectului şi, aşa cum îi plăcea să spună, îndreptăţeau investiţiile poporului american în realitatea moldovenească.

O astfel de istorioară a fost culeasă de la Vice ministrul de finanţe, o doamnă durdulie, plină de emoţii pozitive (exact aşa s-a exprimat) când îşi amintea de prima sa “vizită peste hotarele ţării” – în SUA: După ce i-a primit în oficiu pe Kurt şi Marcu, ea le-a vorbit mult, în cei mai elogioşi termeni despre marea reuşită a sistemului bancar – financiar din Moldova – elaborarea Bonurilor Trezoriale. “Aşa şi scrieţi, aşa şi traduceţi domnule (remarca îl viza pe Marcu Vornicescu) că suntem nemaipomenit de mândri că am reuşit în sfârşit să rezolvăm, fie şi parţial criza financiară de la noi.” Doamna ordonă secretarei să-i fie aduse câteva bonuri şi secretara intră în cîteva clipe, lăsând pe masă două hârtii, cu un design în care Kurt Fieldman recunoscu câte ceva din hârtiile de valoare pe care dad veşnic le scotea şi le punea dintr-o cutie în alta.

Femeia continua exaltată: “Cu asemenea bonuri noi achităm practic toate datoriile reciproce între instituţiile de stat. În situaţia cînd statul nu dispune de finanţe pentru acoperirea cheltuielilor să zicem a Ministerului Educaţiei faţă de Reţelele Electrice, achitarea se face cu asemenea bonuri tre-zo-ri-ale. În loc să alocăm o sumă lichidă de două milioane de lei, noi emitem doar un bon trezorial cu această valoare. Astfel şi piaţa e protejată şi datoria achitată”

Istoria avu un ecou nemapomenit în Statele Unite. Ea ajunse la urechea unui membru al Congresului American, care la o şedinţă în plen a spus că crizele financiare din CSI sunt pe cale de a fi lichidate, drept exemplu în această privinţă fiind adusă practica stabilirii unei pieţe a hârtiilor de valoare în Moldova…

  • Ia-a-p! Suntem cunosctuţi şi în Congresul American, mister Marcu Vornicescu! a remarcat mândru Kurt Fieldman într-o dimineaţă când primi un mesaj de la Washington care conţinea o parte din stenograma congresmanuli cu referinţă la Republică. Datoria noastră e să difuzăm ştirea în mass media din Moldova, ca lumea să ne cunoască și să știe ce facem noi!

În aceeaşi zi Marcu sună la Radio “Moldova Unu” de unde apăru un jurnalis înarmat cu un dictafon, iar la ştirile de seară vocea lui Kurt Fieldman a sunat în eter. Toată Republica a fost informată în engleză, rusă şi română despre cuvântarea congresmanului american. Ştirea fu prezentată în cheia unui şir de evenimente în noile relaţii istorice moldo – americane şi în lumina apropiatului Summit al donatorilor ce-şi va începe lucrările în curând la Chişinău.

Kurt Fieldman a făcut o copie a emisiunii moldovenești şi a expediat-o cu un pachet DHL la Washington. Specialiştii de NICU au multiplicat ştirea, una din ele fiindu-i trimisă congressmanului cu pricina. Probabil şi acum acea casetă poate fi găsită într-o colecţie particulară de vestigii istorice ale relaţiilor moldo-americane. Drept rezultat al acestei activităţi intense, salariul lui Kurt Fieldman fusese mărit considerabil, dar această informaţie a rămas una pur confidenţială.

Cea de a doua istorie a fost de asemenea pe larg mediatizată atât în Republică cât şi în SUA. Poate chiar mai mult decât prima. Totul a început după o întâlnire a lui Kurt Fieldman cu Şeful Departamentului pentru Stări Excepţionale, domnul Cociu.

Tocmai când să iasă pe poată în stradă, după ce discutară despre cutremure şi diguri sparte, despre inundaţii şi case ruinate, după ce lui Kurt Fieldman îi fu arătată Sfânta Sfintelor – harta topografică a obiectelor de risc, tocmai atunci, la poartă, ca din pământ apăru un câine-lup. Kurt se plecă şi netezi animalul care se opri impozant, cuminte, aşteptând înţelept până necunoscutul îşi potoli curiozitatea.

  • Aveţi câini? întrebă Kurt.
  • Da! răspunse domnul Cociu, nu doriţi să-i vedeţi? Chiar mă gândeam să facem o vizită la secţia de chilonogie, dar… ştiţi cum e…
  • Nici o problemă. Mergem, îl încurajă Fieldman pe Cociu. Mama mea e mare amatoare de câini. Ea are acasă în SUA vre-o şaisprezece câini şi-i poartă cu ea oriunde se duce…

Povestea americanului despre mama sa care avea grijă de atâţia câini părea pentru cei doi moldoveni o relatare ce ţinea mai mult de domeniul fantasticului. Kurt povestea despre încăperi speciale, mobilier şi veselă pentru câini, şampoane şi magazine specializate în produse alimentare pentru câini, băi şi parcuri de agrement pentru aceşti patrupezi…

Intrară într-o curte în care erau ţinute cuştile cu câinii nespălaţi de la departamentul Stări Excepţionale din Chişinău. Iată un dalmaţian, căutând cu botul îtr-o strachină cu te miri ce zoi. La o altă cuşcă domnul Cociu comentă: “Ăsta e un ciobănesc de vânătoare pur sânge. L-a adus la noi o pensionară care nu are cu ce-l întreţine. A plâns mult când l-a lăsat. Pe ăştia doi i-am adus din stradă…” Povestea despre câinii vagabonzi ai Chişinăului îl impresionă pe Kurt. Acesta inspectă toate animalele fiind plăcut surprins să afle că un dresor profesionist lucrează cu ei pentru a-i deprinde în căutarea cadavrelor printre ruine. După ce inspectă toate animalele Kurt rosti punând punct la ultima notiţă făcută în carnetul său gros, acoperit cu pile neagră.

  • Cred că vom putea face ceva pentru câinii dumneavoastră.
  • Îi luaţi şi pe ei în America la instructaj? întrebă Cociu.

Kurt păru surprins de această idee deşucheată.

  • Hm! Nu m-am gândit la aşa ceva, dar cred că ar fi o idee bună. Trebuie de văzut ce va fi mai ieftin, să aducem noi instructorul încoace, sau să ducem câinii în SUA. Hm! Nu despre asta însă vroiam să spun. Ced că vom putea trimite hrană specială şi echipametn pentru câinii de la departament.

Şeful departamentuli părea âncântat.

”Vă suntem atât, atât de recunoscători domnule Fieldman! Am văzut în SUA aceste pachete frumoase cu hrană specializată pentru câini şi pisici. Noi nu le avem din păcate, dar cred că în viitorul apropiat vor apărea şi la noi…

Ieşiră de la departament şi o luară spre centrul Chișinăului pe una din cele mai liniştite şi originale străzi ale orașului, strada Şciusev.

  • Ai vorbit serios, Kurt în privinţa hrnei pentru câini? Crezi că agenţia americană pentru dezvoltare împreună cu Academia pentru Educaţie vor fi de acord să aloce bani pentru întreţinrerea câinilor din Moldova?
  • Da! De ce nu? Ştii, m-am gândit la măm. Ea ar putea conduce această operaţie. Să-mi aduci aminte la oficiu să fac un demers în SUA.
  • Nu crezi că va fi o operaţie de caritate ca şi cea pe care o facem atunci când dăm ceva unui cerşetor? Cu deferenţa doar că aceştia nu sunt oameni, ci animale?

Kurt Fieldman se opri în faţa unei case mici, cu două nivele, de o originalitate arhitecturală izbitoare, ce purta însemenele începutului de secol. Balcoanele mici, pline de ghivece de flori, o portiţă joasă din lemn decorativ, geamurile rotunde îi aminti ceva din casele înşirate pe drum spre Manhatan.

-… înţeleg, Marcu, ai dreptate, probabil. Şi câinii şi oamenii cerşesc. Ştii însă de ce prefer să ajut câinii şi nu oamenii cerşetori? Câinele este un animal care nu poate fi niciodată viclean şi nu poate înşela niciodată. Ştii ce mă îngrijorează însă cel mai mult? Că hrana pe care o voi trimite pentru câinii departamentului pentru Stări Excepţionale nu va putea fi nicodată monitorizată. Câinii doar nu scriu rapoarte …

Peste o lună două containere cu “Food for Dogs”sosiră la Chişinău. Suma toatlă a autorului era de circa două sute mii de dolari. Printr-o stranie coincidenţă, aproximativ în acelaşi timp, pe o stradă paralelă se deschise un magazin cu intrare dinspre cunoscuta piaţă “Pticii Rînok”. Pe o firmă de la intrarea în magazin stătea scris cu litere mari roşii “Food for Dogs”. Puţini ştiu că acela a fost primul magazin cu produse americane deschis în capitala Moldovei cu mult înaintea pătrunderii firmelor Coca – Cola şi McDonalds pe piaţa noastră.

Kurt Fieldman, a fost invitat alături de alţi funcţionari din diverse proiecte, de la ambasadă la deschiderea oficială a magazinului unde Ambasadoarea SUA a ţinut o cuvântare sub steagul american atârnat la intrarea în magazin. La încheierea cuvântului de salut, ambasadoarea a menţionat că magazinul “Food for Dogs” deschis la Chişinău este un nou început nu doar în relaţiile moldo – americane, ci şi în relaţiile Estului cu Vestul în general. Ea a pus într-un vas câteva boabe de hrană şi în aplauzele îndelungate ale mulţimii le-a întins unui câine vagabond apărut și el ca prin minune de undeva. Fotografia cu ambasadoarea din Moldova care hrăneşte un câine a fost publicată în cele mai importante publicaţii americane. Vestita revistă de mare tiraj “Noi şi restul Lumii” a publicat un articol despre un amplu proiect american în cursa globalizării ce urma să demareze în Europa de Sud – Est “Fiecărui câine – un stăpân”.

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s