Șanse și iluzii

(Interculturalitate 16. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

Căutarea unei munci permanente la Dublin se transformă în maratoane zilnice de zeci de kilometri prin mai toate periferiile orașelor. Aveam un cunoscut din Letonia la hotel, care din când în când mă îmbia să merg cu el fie la o agenție fie la alta. Letonul avea picioarele lungi și se deplasa foarte repede încât eu eram nevoit să alerg mai toată ziua cu el. ”Trebuie să mergem pe jos, zicea el. Numai așa poți să găsești ceva de muncă. Dacă mergi cu autobusul ori cu mașina, nu prea ai șanse să găsești ceva. Anterior el lucrase la mai multe baruri, dar în ultimul timp nimeni nu-l mai chema la muncă și băiatul era gata să caute zi și noapte ce și făcea de fapt.

Odată am refuzat să mai merg cu el. I-am spus că sunt mulțumit că am o muncă fie și pe jumate de salariu, dar e muncă și nu face să merg de la Swords la Tallagh pentru a pierde zile în șir fără nici un rost.

Mă orientam mai mult pe centrul orașului unde sunt concentrate atracțiile turistice, barurile și hotelurile. Eram optimist și sigur că îmi voi găsi o muncă permanentă.

Mi-am revăzut CV-ul și lăsasem în el doar câteva rânduri peste care puteai trece în câteva clipe. Nu căutam de lucru la construcții deoarece criza care se abătuse asupra Irlandei, făcu să se închidă majoritatea platformelor mari și mici de construcții. Mii de specialiști irlandezi și străini plecau din țară în căutare de muncă în alte părți. În autobuse nu mai dominau muncitorii îmbrăcați în salopete ca înainte. Nu aveam decât să fiu perseverent și să scotocesc bine hotelurile și barurile din Dublin. Era tocmai ceea ce făceam odată ce apărea o zi liberă.

O revelație aparte a fost pentru mine să-l cunosc pe Andrea, un tânăr italian care lucra la un mic bufet nu departe de hostelul nostru.

Intrasem să las CV-ul. Băiatul mă privi curios și-mi zise să-l las la el pentru ”șef”. ”Noi nu avem de muncă aici, căci suntem patru persoane care ne rânduim, dar șeful nostru mai are și alte bufeturi prin oraș, așa că ar putea să ai o șansă… În curând va mai deschide unul nou undeva prin centru.

Știam că CV-ul în sine, nu poate garanta niciodată găsirea unei munci. Cuvintele italianului totuși mă îmbărbătară. Andrea se interesă de unde sunt și când i-am zis că sunt din Moldova s-a bucurat nu știu de ce tare de tot.

Nu avea vizitatori și-mi propusese să luăm loc la o masă. A adus două sandviciuri și m-a rugat să-i povestesc despre mine. L-a mirat foarte mult că stau la un hostel pe îndemnizație socială și că muncesc pe jumătate de salariu la hotelul ”R”.

”Povestește-mi ceva despre Moldova. În Italia lucrează mulți moldoveni, dar eu nu am cunoscut pe nimeni…”

Andrea s-a dovedit a fi nu doar un ascultător rafinat dar și un băiat educat interesat realmente de diversitate. Mi-a spus ca a venit la Dublin mai mult pentru a învăța engleza. Tatăl său decedase după ce muncise toată viața conducător de tren. ”Eu pot să merg pe urmele lui, fiindcă un loc de muncă mi se păstrează acasă într-un fel prin moștenire. Îl pot lua oricând, dar vreau să cunosc mai multe, vreau să învăț bine engleza și să călătoresc pentru a cunoaște lumea…”

În cantina mică intrară câteva persoane și Andrea își ceru scuze înainte de a lua locul la tejghea.

”Ce ar fi să servim o cafea undeva în oraș, mai în seară, după ce termin muncă și să continuam această discuție. Invitația e de partea mea și aș fi foarte bucuros dacă ai accepta. Deci până la șase…”

Ne-am întâlnit la șase și am mers la o cafenea din apropiere. Eu i-am povestit despre Moldova, despre limba și istoria noastă… el, la rândul său, mi-a povestit despre familie. Mi-a spus ca a avut un frate care învăța la universitate când s-a stins din viață. ”A murit din cauza drogurilor. Era foarte capabil, dar și foarte slab din fire. Ascundea drogurile peste tot în camera sa. Noi cu mama nu mai puteam să-l ajutăm cu nimic. Ar fi putut să fie un jurist foarte bun, dar s-a dus foarte devreme. Eu niciodată n-am să mă ating de droguri…”

Când să ne luăm rămas bun, Andrea scoase o bancnotă de cincizeci de euro din portmoneu și mi-o întinse.

”Te rog să-i iei. Eu muncesc dar tu ești în căutare… Ai să mi-i restitui când vei avea de muncă…” A fost un gest absolut neașteptat și am refuzat categoric să iau banii dar Andrea insistă: ”Ai să vezi, ei au să-ți aducă noroc…” Așa a și fost.

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s