Costel de la „Perestroika”

(Interculturalitate 17. Fragment din “Jurnal Irlandez”)

De două luni deja munceam la hotelul ”R” doar trei zile pe săptămână și continuam să-mi caut o muncă permanentă. Ieșeam dimineața de la hotel și mă întorceam seara târziu. Speranțele mele se epuizau treptat. Primeam un salariu care era uneori chiar mai mic decât ajutorul de șomaj acordat de stat. Lucrătorii de la ghișeul secției pentru șomeri se supărau pe mine că vin să ridic diferențele atât de mici. Ajutorul de compensare a salariului meu era uneori chiar și zece euro. ”De ce vii și ne dai de muncă pentru 10 Euro?”, mă întreba uneori lucrătorul social. ”Pentru că sunt ai mei”, îi răspundeam.

Zece euro nu sunt nici azi bani puțini la Dublin. Din acești bani, cheltuiți cu socoteală o persoană poate trăi două sau chiar trei zile. Eu îmi împărțeam bugetul și respectam cu strictețe limita cheltuielilor zilnice – nu mai mult de cinci euro pe zi. De acești bani puteam să pregătesc o supă cu carne de găină sau de porc. Uneori mergeam cu prietenul meu bosniac și cumpăram pește și legume pe care le preparam la cuptor. Era o masă delicioasă… Alteori ne permiteam să mergem la un restaurant indian din apropiere de Capel str unde serveam un orez picant și apă. Ce-i drept, trebuia să plătim pentru această desfătare șapte euro, dar făcea. O masă consistentă de orez era suficientă pentru o zi întreagă.

De multe ori, după o zi de căutare de muncă, spre seară, veneam la magazinul moldovenesc „Perestroika”și, dacă nu erau cumpărători, mă întrețineam cu vânzătorul Costel, un băiat dintr-un sat din codrii Nisporenilor. Costel, la cei douăzeci de ani pe care îi avea, reușise să muncească și în Rusia și în Irlanda și-i plăcea să facă uneori comparații între aceste două țări. Îmi plăcea să îl ascult pe Costel, care exprima cum putea rezultatele comparațiilor sale:

”Eu badei, iaca stau și mă gândesc de ce rușii se uită așa de sus la noi, moldovenii. Aici oamenii sunt foarte respectuoși. Când vine cineva cu controlul de fiecare dată îmi zice să nu mă deranjez prea tare… toți zic ”sorry” și te respectă așa cum ești, cu toate că poți greși când te exprimi. În Moscova nu știai ce poate fi cu tine în următoarea zi. Putea să nu te plătească ori să te alunge de la lucru oricând. Eu cred că dacă rușii ar fi fost mai buni cu lumea, nu ar fi fugit nimeni de acolo…”

Uneori Costel îmi zicea simplu:

  • ”Mai spune ceva bade Gheorghe, că-mi place să te ascult”

Ii plăcea să asculte orice. Probabil lipsa părinților și peregrinările în căutare de muncă de la o vârstă fragedă îl făcea să vadă în mine o oarecare compensare paternă.

Eu îi spuneam că îmi plac moldovenii în ciuda multelor constatări că suntem așa, că nu suntem uniți și că nu suntem buni cu noi înșine:

”Eu am întâlnit numai lume bună, Costel. Atunci când cineva zice că ”nu-i mai rea nație ca moldoveanu” eu îl întreb: ”Bă, tu ești rău? Așa-i că nu? Și prietenii tăi îs oameni de treabă, ca și surorile tale ori frații tăi, ca și părinții tăi… Așa zice toată lumea: eu și ai mei suntem buni… Atunci cine e rău, omule?!! De fapt acei care vorbesc despre moldoveni ca popor că suntem răi, că nu ne înțelegem, aceea sunt niște provocatori… Eu, când am avut nevoie de ajutor în Irlanda, când nu cunoșteam pe nimeni la Dublin, am primit ajutor absolut dezinteresat de la moldovenii noștri. Și bani de cheltuială și masă și cazare…”

Costel asculta în permanență muzică moldovenească la postul de radio ”Noroc” pe care îl conecta prin intermediul internetului. Cunoștea foarte bine știrile din Moldova și spiritual, continua o viață ”moldovenească” în esența ei. Odată se arătă revoltat de faptul cum decurg alegerile în Moldova.

”Badei, iată părinții mei mă întreabă pentru cine să voteze. Data trecută au votat pentru un comunist, dar acela cum a venit la putere a pus mâna pe tot ocolul silvic și nu mai dădea lemne la oameni… dar singur s-a înconjurat de neamuri la toate posturile…”

Alegerile pentru moldoveni au devenit o discuție permanentă fiindcă nicăieri probabil în lume nu vei găsi un om mai politizat decât moldoveanul. Irlandezii nu discută despre politică. Mulți dintre ei habar nu au cine e președintele or prim ministrul țării. Moldoveanul în schimb, dacă nu are la îndemână niște alegeri pe care să le pună pe masa discuțiilor, atunci el le inventează, analizează cine sau care partid e mai mincinos, care deputat e mai puturos și cum să procedeze la alegerile viitoare…

”Spune-le să voteze cum le spune inima și interesele lor… Eu aș vota pentru acei care cred că trebuie să ne unim cu România. Întotdeauna fac așa și de fiecare dau greș fiindcă nici un partid din Moldova nu și-a ținut promisiunile și nu a luptat până la capăt pentru Unire, ci doar pentru binele liderilor… La noi partidele politice sunt un fel de SRL-uri un fel de business așa cum e și magazinul la care muncești…”

Costel mă asculta și cădea deseori pe gânduri la spusele mele.

”Eu încă nu am fost în România, spuse el, dar am auzit că acolo nu e prea bine. Așa o mai vorbesc unii de rău…”

”Propagandă, Costele, propagandă pură. Nici la noi nu e prea bine, dar după ce ai să mergi la Iași, în vechia capitală a Moldovei, după ce ai să cumperi niște covrigi sărați acolo și ai să primești un ”bună ziua” la fiecare adresare, când ai să cumperi ceva la bazar tot în limba ta, când ai să asculți că toată lumea vorbește ca tine în jur, atunci ai să vrei și tu unirea…”

Aici Costel dădu din cap a aprobare:

”Da, badei! Noi la Nisporeni ascultam întotdeauna postul de radio Iași și ne plăcea. Iată eu nici nu m-am gândit la asta… Da parcă au să ne dea voie rușii să ne unim cu România?”

”Asta-i altă problemă – ne dau voie rușii ori ucrainenii ori americanii… noi trebuie să fim noi și să votam așa cum ne spune sufletul. Vezi câți moldoveni vin pe la magazinul ista? Ia să-i întrebi că mai toți au pașapoarte românești în buzunare, dar nu rusești. Măcar din cauza asta ar trebui să voteze pentru unire cu România…”

Visul lui Costel era să-și aducă prietena în Irlanda. Și mai visa Costel de la Nisporeni să aibă propriul său magazin aici la Dublin, un vis, care peste ani a devenit real… Deocamdată însă el muncea cu un salariu net inferior celui minim. Muncea zece, douăsprezece ore pe zi pentru a aduna bani și a-i trimite la ai săi, la țară, și pentru a-și pune bănuț cu bănuț pentru realizarea viselor celor mai ascunse… Vroia foarte mult să-și cumpere un acordeon și niște clape.

”Eu, badei, cânt la acordeon, și am să-mi cumpăr unul. Vreau să văd dacă nu am uitat să-mi port degetele pe clape, că melodiile așa în memorie le țin minte. Uneori parcă visez cum cânt o sârbă sau o hotă de pe la noi…”

Plecam de fiecare dată cu gândul la copiii mei, care erau atât de departe. Speram foarte mult să reușesc să trec cu succes peste toate procedurile pentru reunificarea familiei.

Dar pentru început trebuia să-mi găsesc o muncă pe potrivă.

Munca devenise pentru mine o obsesie, un scop de care îmi legam toate visele și speranțele. Cutreierasem mai tot orașul, fără ca să bănuiesc că exista un loc parcă anume pentru mine, aici, în centu, în Temple Bar, partea orașului cea mai mult frecventată de turiști…

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s