Cotidian la hotelul „R.H.” cu Schillaci, poetul John și alții

(Interculturalitate 21. Fragment din ”Jurnal Irlandez”)

Noaptea hotelul ”RH” încetează să mai fie un simplu hotel. Ușile hotelului sunt deschise până la ora trei dimineața. În caz dacă unii oaspeți rătăcesc undeva prin oraș și vin mai târziu aceștia trebuie să bată în geam pentru ca recepționistul să le deschidă ușa. După închiderea hotelului barul sau clubul de noapte, care se află la subsol, continuă să funcționeze. Vai și amar de capul celor cărora li s-au rezervat camere la primul etaj.

De multe ori muzica din bar îi aducea năuci la recepție pentru a se plânge că nu pot dormi de atâta zgomot, iar eu nu puteam să fac nimic. În barul care se afla chiar la parter, pe la miezul nopții abia se începea petrecerea.

Pentru a ne imagina corect ce se întâmpla, trebuie să punem împreună următoarele detalii: După ora douăsprezece, în barul nostru începea să cânte unul dintre cele mai zgomotoase grupuri rock – Ciocolata Albastră. Ei aveau concert de obicei miercurea și ținea acesta până la ora trei dimineața. Vocile, percuțiile, chitarele făceau un amalgam de zgomote infernale. Vecinii de la apartamentele de peste drum de hotel deseori chemau poliția, la prezența căreia sunetul era dat mai încet și apoi totul continua ca la început.

În același timp pentru băieții de la securitatea barului, care era și echipa de pază a hotelului începea cea mai animată perioadă – drogații din bar trebuia să fie scoși afară și acest lucru de cele mai multe ori se înfăptuia pe la recepția hotelului. O altă problemă erau și hoții de buzunare din centrul Dublinului. Aceștia, goleau portmoneele de bani și le aruncau în veceu la bărbați sau femei. Permanent la recepție se afla cineva pentru a declara dispariția genții, a telefonului sau a portmoneului.

Nu am să-l uit niciodată pe Joe, un irlandez între două vârste, manager de noapte al barului. Imediat când cineva era prins cu droguri sau cu furatul din genți, acesta ordona pazei să-l aducă pe inculpat la recepție, unde, în capătul dosit al coridorului, unde nu prindea nici o cameră de luat vederi, bătea cât ce putea în vinovatul pentru încălcarea ordinii publice și a regulilor casei. Bătea tare, priceput, fără nici o milă.

Odată l-a bătut pe un băiat că acesta mai își pierduse cunoștința. L-a stropit cu apă, iar l-a bătut, apoi l-a pus pe picioare și l-a dat afară.

In schimb, nu am văzut niciodată ca poliția irlandeză să bată pe cineva. Ulterior aflasem că aceasta era aproape în permanență prezentă în barul nostru fie în uniformă, fie sub acoperire. Se întâmpla ca niște fete cochete, care-și serveau liniștit berea să fie din ”garda”. Într-o noapte, trei astfel de fete, au prins împreună cu paza hotelului o grupă bine organizată de vreo șase hoți de buzunare sosiți special cu acest scop la Dublin la un meci de fotbal internațional. Am rămas realmente uimit să văd cum niște domnișoare suple aduc la recepție niște vlăjgani de două ori mai mari ca ele, cu mâinile la spate.

Dar viața de noapte a Dublinului, care în Temple Bar se centra în mare parte în jurul hotelului și barului nostru, nu era constituită firește doar din bătăi, hoți de buzunare și drogați.

Noaptea la bar venea tineretul. Era un tineret internațional precum internațional mi se părea tot orașul. Ghizii de turiști nocturni organizau vizite la bar unde oaspeții erau întâmpinați cu o Tequila ”din partea casei”.

După ora douăsprezece, când majoritatea barurilor se închideau, viața la barul nostru abia începea. Uneori se întâmpla ca săptămâni în șir să avem la hotel oaspeți fericiți că în jur e atâta zgomot, beție și veselie…

Cel mai mult se bucură de asemenea viață nocturnă oaspeții din Marea Britanie. Ei vin în grupuri mai mici sau mai mari pentru a se petrece. ”Hotelul nostru nu este un loc unde poți să stai cu capul pe pernă și să citești o carte, le ziceam eu oaspeților. Aici aveți privilegiul de a asculta muzica din bar și a vă bucura de ritmurile ei chiar culcați în pat…” Mulți apreciau acest umor negru despre această simbioză bar-hotel. Erau însă și cazuri când oaspeții cereau imediat restituirea banilor și plecau cât mai departe ”de infern”.

Dar chiar și după ora trei, când toată lumea se retrăgea prin camere, pe la case, Barul care avea și o denumire originală – ”Me-me”, devenea primitor de cel puțin două ori pe săptămână pentru ”lumea selectă”, care se aduna în clubul de noapte, la subsol pentru continuarea petrecerii. Această lume nocturnă era constituită din lucrători ai barurilor și hotelurilor din centrul orașului. Ei veneau la ”petrecerea târzie” de la ”Me-me” să-și bea bacșișul – o halbă două de bere – și pentru comunicare. O altă categorie era și o parte boemă – artiști, actori, ziariști, căci așa e la Dublin, orașul în care cândva Joice a vizitat mai toate barurile epocii, iar barul în sine nu este doar un loc unde se servește băutură, ci e și ceea ce irlandezii numesc subtil ”loc pentru socializare”.

Eu eram persoana care întâlnea și petrecea acestă lume acasă, care nu avea alta cale de intrare-ieșire decât recepția hotelului. Astfel l-am cunoscut pe Scalacci, pe John poetul, pe mister Pussy, pe Noel și pe mulți alții. Nu era doar o deschidere de ușă și un salut. Era neapărat o scurtă și subtilă comunicare cu un subiect absolut banal, dar care dădea tonul dispoziției până dimineață.

Astfel aflai că ”Scalacci”, purta numele vestitului fotbalist legendă pentru faptul că în viața sa a fost reporter de sport, vestit și el pentru șocantele istorii despre viața ascunsă a sportului, pe care le aducea publicului prin intermediul diferitelor publicații ale timpului. El ridica capul sus când îl salutam ”Bună seara, domnule Schillaccccci…Cum vă simțiți azi?”, își verifica neapărat nasturii la cămașă și cureaua de la pantaloni ca apoi să rostească elegant, ca pe scenă ”Bună seara, domnule George! Eu sunt într-o formă perfectă. Și dumneata?” ”Eu de asemenea, mă simt bine domnule Scalaccci și vă doresc să aveți o seară frumoasă alături de prietenii dumneavoastră…” ”Mulțumesc, domnule George…”

Schillaci avea un frate care era bolnav acasă și de care doar el putea să aibă grijă. ”Din toată familia am rămas doar noi doi…” se tânguia el. Toți banii îi cheltuia practic pe beție în barurile de zi și de noapte, unde era lăsat să intre. Umbla permanent în aceeași cămașă zoioasă și aceiași pantaloni, încât la insistența mea, el primi odată o pereche de pantaloni, o cămașă și o pereche de pantofi drept cadou din partea casei… Le îmbrăcă pe toate de câteva ori, ca apoi, dintr-un motiv doar de el știut, reveni la hainele sale nespălate și rufoase…

John – poetul era un alt personaj notoriu al barului nostru, caci la Dublin fiecare a doua persoană este neapărat ori scriitor consacrat, ori unul începător. Putea fi remarcat de fiecare chiar după hainele originale pe care le purta. El își făcuse un adevărat cult din haine – o îmbinare originală de culoare și stil de epocă. A fost probabil ultima persoană pe care am văzut-o purtând pantaloni cloșați, înguști la genunchi și jos mai largi. Îl priveam pe John și îi spuneam de fiecare dată că arată extraordinar – cu o șleapcă pe măsură, care semăna și ea mai mult cu o bască, cu o scurteică din același material ca și pantalonii după care se vedea o cămașă florată așa cum prinsesem și eu pe timpurile mele în fosta URSS.

”Omul e stilul” iubea să zică John, de parcă l-ar fi citat pe Eminescu. ”Fără stil lumea devine un conglomerat pestriț de indivizi fără originalitate…”

Într-o dimineață l-am întrebat: ”John când îmi dăruiești și mie o carte cu poeziile tale, căci zice lumea că ești poet…”

”O, da! Eu sunt poet, răspunde John, dar eu nu scriu cărți ci compun poezii și le dăruiesc prietenilor…”

”Atunci dăruiește-mi și mie o poezie, John!”

”Neapărat am să-și dăruisc o poezie”, răspundea John și pleca.

Peste câteva săptămâni, prin decembrie, într-o dimineață când din nori cădeau fulgi de zăpadă care se topeau până a ajunge la pământ, John, mă chemă din hotel în stradă și îmi recită ”Balada Fulgului” în care fulgul prindea suflare ca și omul și tot ca și omul își căuta pe cineva căruia să-i șoptească poemul vieții sale scurte de tot. A fost o dimineață magnifică în care Guinnessul sau poate Jamess-ul își așternu creația poetică peste caldarâmul vechiului oraș.

Timpul se scurgea atât de repede…

Într-o dimineață, văzând cum îmi iar rămas bun de la oaspeți, dorindu-le ”cele bune” (”All the best for you”, ori ”Have a nice day”), așa cum se obișnuiește și pe la noi,John ținu să mă învețe un proverb, o vorbă irlandeză (englezească, de fapt), una de urare de bine spusă la despărțire: ”May the road rise to meet you”. Sună frumos. E ceva mai mult decât un sec ”Drum bun”. În traducere liberă și directă ar veni cam așa – Îți doresc ca drumul să crească pentru a-ți veni bine, ori Las ca drumul să se aștearnă ușor pentru tine…

În altă dimineață, după ce l-am întrebat de unde își procură hainele, îmi ținu o întreagă lecție despre modă. ”Îmi cos hainele la comandă, la un croitor bun pe care îl cunosc de mai multă vreme. E scump, dar îmi place. La Dublin multă lume se îmbracă fără gust, cu haine proaste, fără a respecta o armonie oarecare. Deseori oamenii aruncă o oarecare giacă peste ei, o glugă, doar ca să fie acoperiți. Asta nu-i îmbrăcăminte. Ei doar zic că sunt îmbrăcați…”

John îmi arătă și o salbă prinsă la gât. Era compusă din diferite pietricele, de diferite culori și diferite dimensiuni. Culoarea dominantă însă era un verde închis, nuanțat cu albastru, altele calde până la un verde roșietic. ”Unii zic că e pentru femei, dar mie mi-s dragi…”

Lui John nu-i place când companii vestite de modă fac publicitate falsă, anunțând cooperare cu magazinele accesibile pentru publicul ”mediu”, cum ar H&M. ”Ei vor să facă accesibilă marfa lor pentru oamenii obișnuiți. În realitate, nici pomină de vestimentație, anunțată în magazinele respective din Dublin! I-am întrebat pe niște vânzători de la noi unde sunt modelele noi anunțate, iar ei mi-au spus – Nu sunt la Dublin. Caută în Milan, Paris, Barcelona…”

Dar cel mai neașteptate și surprinzătoare momente au fost când John începea să recite. După ce mă mai întrebă odată despre Moldova și dacă îmi plac versurile, John se transformă pe neașteptate într-un veritabil actor – pasionat, elegant și… deloc fals. Recita un nou poem despre ”acele două cuvinte”, un alt poem de iarnă cu fulgi de zăpadă moi, fulgi unici în țesutul și micul lor univers. Ei sunt ca și oamenii, ca orice altceva pe acest pământ. Daca îi privești la microscop, nu vei găsi nici unul care să fie identic cu altul. Ramurile, liniile, forma sunt foarte și foarte diferite… Poemul era despre el si ea, cei care prind cu privirea dansul efemer al fulgilor, în scurtul lor zbor spre pământ.

Ea-și rezema capul de pieptul lui și șoptea – privește cum vin peste noi fulgi moi, curați, imaculați… Ei ascultau tăcerea infinitului și în liniștea universului din jur se auzea din când în când doar rugămintea ei cu cele două cuvinte magice. În curând zăpada acoperi pământul. Totul deveni curat și cerul plin de stele veni să supravegheze această creație divină în care ea șoptea iar și iar cu buzele uscate, tremurânde melodia acelor două cuvinte… Iubește-mă…

John plecă, iar eu am rămas de atunci cu poemul lui frumos. Irlanda e într-adevăr o țară a artiștilor, poeților și interpreților…

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s